Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am aflat că Backrooms este un fenomen pe YouTube, dar filmul de față a fost primul meu contact cu așa ceva.
Și l-am văzut de două ori. Nu pentru că mi-a plăcut foarte mult, ci pentru că prima oară mi-a fost imposibil să mă concentrez din cauza publicului educat cu TikTok.
🎬 Premisă
Clark (Chiwetel Ejiofor – The Life of Chuck) este un arhitect doar cu diploma, pentru că în realitate este patron de magazin de mobilă.
Are același succes ca un eschimos care și-ar deschide o gheretă la Polul Nord ca să vândă gheață.
Într-o zi, tot jucându-se cu tabloul electric, descoperă o ușă misterioasă care-i asigură accesul în Backrooms.
Ce găsește dincolo? O dimensiune imposibilă formată din coridoare galbene infinite, lumini fluorescente care bâzâie ca un transformator pe moarte și camere care par desenate de cineva aflat în pragul unei căderi nervoase.
Când dispare în acest labirint care sfidează logica, terapeuta lui, Dr. Mary Kline (Renate Reinsve), intră după el și încearcă să-l găsească înainte ca locul să-i înghită complet mințile.
Problema este că în Backrooms nu există hartă, ieșire sau reguli clare. Există doar senzația permanentă că ai ajuns într-un loc unde n-ar fi trebuit să existe nimic.
💭 Comentariu
🎥 Un copil-minune al horrorului de internet
În primul rând, trebuie să-mi ridic pălăria în fața regizorului Kane Parsons. Nu a împlinit nici 21 de ani, deci nu avea voie să consume legal alcool când a făcut Backrooms, și a regizat magistral filmul.
A creat un fel de cancer arhitectural al realității, un univers făcut din birouri abandonate, coridoare fără sfârșit și încăperi care par generate de un calculator posedat.
Iar undeva prin bizareria asta galbenă există și ceva (sau cineva) care e pe urma personajelor.
Tânărul este mega talentat, știe să creeze spații care te umplu de anxietate. Și o face vizual infinit mai bine decât mulți regizori horror cu experiență de douăzeci de ani în industrie.
Felul în care filmează coridoarele, distanțele și golurile dintre personaje îți dă constant senzația că e ceva greșit în realitatea aia, chiar și atunci când nu se întâmplă nimic concret.
Parsons înțelege foarte bine ideea de „anticipare a groazei”. Camera stă prea mult pe un colț întunecat. Un personaj dispare câteva secunde din cadru și începi automat să te uiți panicat în fundal. Uneori nici nu apare ceva, dar tensiunea există deja în capul tău.
Asta nu e ușor de făcut. Mai ales pentru un regizor atât de tânăr, e impresionant cât de sigur pare pe limbajul lui vizual. Se vede clar influența formatului de internet horror, iar unele cadre chiar au identitate cinematografică serioasă.
🧩 Atmosferă genială, scenariu pierdut în labirint
E impresionant ce a construit de la vârsta la care eu abia știam să schimb un bec. Problema este că regia ajunge să care singură tot filmul în spate. La un moment dat începi să simți că imaginea, sunetul și atmosfera muncesc să umple golurile lăsate de scenariu.
Și pentru o vreme chiar reușesc. Dar după un timp, nici cea mai bună regie nu poate transforma lipsa unei povești solide într-un avantaj artistic.
De la scenariu pornesc problemele. Un scenariu care e scris de Will Soodik, nu de Kane Parsons. Și Soodik nu a mai scris nimic pentru marele ecran. Nu ar fi ăsta un dezavantaj, nici Parsons nu a mai regizat nimic de o asemenea anvergură.
Doar că povestea aruncă foarte multe idei în ring: labirint absurd, traume iremediabile, experimente misterioase, creaturi ciudate, realități paralele, călătorie imaginară și lume inversată.
Iar scenariul le tratează ca pe niște notițe lipite pe frigider. Îți arată bucăți de conspirație, fragmente de traumă, monștri, scene care par importante, dar aproape nimic nu e dezvoltat suficient cât să capete greutate sau coerență.
Practic, este un amestec de Exit 8, Severance, Stranger Things, Twilight Zone, The Blair Witch Project și alte filme/seriale celebre.
N-am nimic cu filmele care lasă misterele nesoluționate, n-am nimic cu poveștile care te îndeamnă să tragi singur concluzii. Dimpotrivă.
Dar există o linie fină între „voit ambiguu” și „habar n-are ce vrea să spună”, iar Backrooms aleargă de la un pol la altul până leșină de epuizare.
🟨 Neon, mochetă și confuzie existențială
A doua oară m-am uitat mai atent, pentru că inițial nu am fost lăsat, dar tot nu m-am lămurit care-i treaba cu Backrooms.
Sunt 110 de minute de atmosferă fără substanță reală. Sau cu atât de multă substanță, încât te îneci cu ea.
E un labirint fantastic de camere galbene, coridoare identice, mochetă umedă și bâzâit perpetuu de neon.
E un fel de realitate alternativă în care regulile nu ți se explică niciodată.
Există entități ciudate care apar și dispar.
Există o companie care pare să facă experimente dubioase.
Există flashback-uri cu copilăria unui personaj.
Toate astea sunt aruncate în film ca într-un mixer cu defecțiuni. Mă uitam și mă întrebam: dar ce legătură are una cu alta? Ei bine, nu știu. Nici filmul nu știe. Sau poate știe, dar s-a jurat să nu spună.
Întreg filmul este ca o plimbare printr-o casă în care fiecare cameră are un obiect interesant pe jos, dar niciunul nu e conectat cu celălalt. Vrei să faci un puzzle, dar piesele sunt de la zece puzzle-uri diferite.
Tot ce am priceput e că nu doar tabloul electric are cablajul prost făcut, ci și personajele principale. De aici încolo, fiecare interpretează cum vrea evenimentele la care este martor.
🎭 Actori mai buni decât materialul primit
Când aud „film de groază bazat pe un fenomen de internet regizat de un tip de 20 de ani”, mă aștept la prestații de lemn și replici citite ca la tabla înmulțirii. Ei bine, n-am primit deloc asta.
Chiwetel Ejiofor e acolo, e dedicat și dă totul din el. Personajul lui, Clark, are permanent expresia omului care încearcă să găsească logică într-un loc unde logica a murit cu mult înainte să ajungă el acolo.
Are o prezență care te face să-l crezi. Rezonezi imediat cu confuzia lui, epuizarea lui și cu sentimentul că realitatea i se dezintegrează încet în fața ochilor. Când se uită pierdut într-un coridor, simți că omul chiar s-a resemnat.
Renate Reinsve (care a explodat în ultima vreme cu Sentimental Value și Fjord) este decentă. Nu prea are multe de făcut, fiindcă personajul ei este mai degrabă secundar.
Este clar că merita mai mult timp pe ecran, pentru că și trecutul ei este unul bun de descusut pe o canapea de psiholog.
Într-o poveste care devine tot mai abstractă și mai rece, ea este unul dintre puținele elemente care mai păstrează o urmă de emoție recognoscibilă.
🧠 Despre ce e filmul, de fapt?
Probabil am ajuns și eu să mă învârt în jurul cozii și m-am rătăcit în labirintul propriilor idei. Ce am omis? Temele abordate de film.
Doar că aici este greu să dau un răspuns coerent. Sunt mai multe aruncate pe ecran, dar niciuna nu pare bătută în piroane.
O fi despre traumele reprimate și copilăria nefericită? Avem un personaj cu flashback-uri. Ceva s-a întâmplat când era mic, dar Backrooms pare că refuză să exploreze mai mult trecutul.
Trauma e introdusă într-o scenă, menționată vag în alte două, apoi uitată complet până la final, unde apare din nou.
O fi despre realități paralele? Ideea că realitatea are crăpături și prin unele poți cădea într-un loc dintre locuri este o temă filosofică drăguță.
Dar nici pe asta n-o explorează filmul cum trebuie. Doar o arată. „Uite, există realități paralele. Gata. Te uiți la ele. Ce? Vrei și o teorie? N-avem.”
Să fie oare despre singurătate și abandon? Personajele sunt singure, chiar și când sunt împreună. Fiecare are un gol interior. Și Backrooms e o extensie a acelui gol sau o augmentare a lui.
E cea mai subtilă temă și, sincer, cea mai bine realizată. Nu ți se spune pe față, dar simți că toți aleargă după ceva ce n-o să găsească. Păcat că nici scenaristul nu știe ce anume.
Sau te pomenești că o fi despre experimente sinistre? Se simte un iz de Big Brother malefic, care vrea să controleze realitatea. Pare promițător. Dar filmul abia dacă atinge subiectul.
Problema mare e că toate temele astea sunt aruncate la grămadă, fără ierarhie, fără dezvoltare.
Vrei să scrii un film despre traume? Dă-i bătaie. Despre corporații malefice? Fă-ți de cap. Despre singurătate cosmică? Super, bagă mare. Dar nu le face pe toate deodată, pentru că iese un terci.
📢 O oportunitate irosită
Înainte să închei comentariul, trebuie să menționez o uriașă oportunitate irosită de producători. Ar fi amplificat și mai mult gălăgia din sălile de cinema.
Așa cum vedeți și în trailer, există ceva care recită niște mesaje în diverse limbi. Imaginați-vă cum ar fi fost dacă acea scenă era abordată diferit, în funcție de țara în care rula filmul.
Cum ar fi reacționat românii dacă mesajul respectiv era rostit și în română? Sau bulgarii dacă îl auzeau în bulgară? Așa, mi s-a rupt că vocea aia bălmăjea pe italiană, japoneză sau ce alte limbi se mai auzeau. Nici nu i-am acordat atenție.
🏆 Verdict
Regizorul demonstrează clar că are talent enorm, chiar dacă filmul în sine nu este o mare reușită.
Ideea cred că funcționa perfect în forma ei originală: o creepypasta simplă, ambiguă și eficientă exact pentru că nu explica mare lucru.
Dar să iei o premisă care se potrivea pentru un clip de câteva minute și să o lungești cât pentru un lungmetraj? Uneori merge, dar de cele mai multe ori nu.
Nu e de mirare că fenomenul Backrooms a explodat pe net. Totul era scurt. O poză. Un text de zece rânduri. Restul ți-l imaginai tu. Când întinzi asta la durata unui film, farmecul se evaporă. Devine laborios, nu misterios.
Și poate de aici și reacția audienței tinere, care a crezut că intră la un film de cinci minute și apoi își vede de treabă. După 10 minute, puștanii s-au plictisit și au început să aplaude, de parcă tocmai au aterizat cu un zbor Ryanair.
Dar despre asta m-am răcorit AICI, nu mai reiau subiectul.
Chiar vreau să fiu corect. Nu spun că e un film prost. Are calități. Regia este excelentă, actoria nu dă rateuri, atmosfera te sufocă, decorurile sunt geniale, iar sunetul e construit inteligent.
Doar că povestea este incoerentă. Poate că merge la shorturi de YouTube, dar la un lungmetraj ai nevoie de o structură clară. De un conflict care se dezvoltă. De un final care nu e doar „păi s-a terminat pelicula”.
Backrooms nu prea are nimic din toate astea. E un videoclip de 20 de minute întins până aproape de două ore, iar în procesul de întindere povestea s-a rupt.
Sau, mai degrabă, este o călătorie într-un muzeu al iluziilor optice, unde te joci cu perspectivele, cu oglinzile, cu imagini inversate și alte tertipuri care-ți bulversează creierul.
Pentru cei care au crescut cu creepypasta și cu teorii de pe wiki-uri, care caută mai degrabă o stare decât o poveste, Backrooms e fix ce trebuie. Și nu e nimic în neregulă cu asta.
Eu, care am văzut prea multe filme ca să mă mai mulțumesc doar cu neon și bâzâit, voiam mai mult. Și nu e nimic în neregulă nici cu asta.
Trailer
