Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Scoateți furcile caudine ale pioșeniei, pentru că urmează Monty Python’s Life of Brian, blasfemia religioasă supremă.
Sau adevărul gol-goluț pe care nu vrem să-l auzim.
📖 Premisă
Brian Cohen (Graham Chapman) are ghinion la tragerea la sorți a vieții și se naște în aceeași noapte și în grajdul vecin cu Isus Hristos, ceea ce este un început destul de prost dacă visul tău în viață este să nu fii confundat niciodată cu Mesia.
Magii ajung inițial la copilul greșit, lasă darurile, își dau seama că au încurcat adresa și se întorc să le ia înapoi.
Cam acesta este tonul.
Brian crește, se îndrăgostește și, pentru că bărbații au făcut de-a lungul istoriei niște lucruri absolut idioate ca să impresioneze o femeie, ajunge membru în Frontul Popular al Iudeii, una dintre numeroasele organizații care luptă împotriva ocupației romane.
Prin niște coincidențe care nu i se datorează aproape deloc, Brian ajunge apoi urmărit de o mulțime care are atât de multă nevoie să creadă în cineva încât nici măcar omul respectiv nu o mai poate convinge că a ales persoana greșită.
El spune că nu este Mesia, iar oamenii găsesc în asta încă o dovadă că este.
💭 Comentariu
Ce țăcăneală de film. Life of Brian sau Viața lui Brian, dacă vrei să fim români, este o comedie britanică din 1979. Foarte britanică, evident.
La prima vedere, pare o parodie tembelă, prăjită, fumată și pe alocuri de un prost gust delicios.
Ai romani caraghioși, profeți care se calcă pe bătături, revoluționari care țin mai multe ședințe decât un consiliu de administrație și glume la care niciun adult serios n-ar trebui să râdă.
Numai că, dacă stai puțin să vezi ce se ascunde sub toate tâmpeniile astea, descoperi o satiră extrem de inteligentă despre religie, politică, activism și, mai ales, despre omul care refuză cu încăpățânare să gândească singur.
Iar partea cea mai frumoasă este că filmul are aproape 50 de ani și uneori pare scris săptămâna trecută.
🐑 Oamenii care vor să gândească singuri. Împreună.
Life of Brian a fost considerat de mulți un atac la adresa creștinismului, dar mie mi se pare că ținta principală este puțin alta. Filmul nu este atât de interesat de credință, cât este interesat de ce fac oamenii cu ea după ce pun mâna pe ea.
Şi aici începe măcelul.
Brian spune ceva, iar mulțimea înțelege altceva. Face un gest banal și oamenii îl transformă într-un semn. Un obiect fără nicio valoare ajunge imediat să capete semnificație sacră, după care apar și primii indivizi pregătiți să se certe pe interpretarea lui. Sună cunoscut?
Monty Python surprinde minunat felul în care se poate naște o doctrină fără ca omul aflat în centrul ei să aibă cea mai mică intenție de a crea una.
Brian nu vrea adepți. Nu vrea să conducă pe nimeni și nici nu încearcă să convingă lumea de ceva. Nici nu trebuie, pentru că lumea face toată treaba în locul lui. Uneori oamenii nu caută adevărul, ci doar pe cineva suficient de convingător care să le spună ce trebuie să creadă.
Aici apare una dintre cele mai bune glume ale filmului, construită în jurul unei mulțimi care vrea cu disperare să creadă că este formată din indivizi independenți.
Nu intru în replici, pentru că ar fi păcat să stric scena, dar Monty Python reușește în câteva secunde să rezume aproape toată istoria omenirii.
Vrem libertate, numai să vină cineva și cu instrucțiunile de folosire. Vrem să gândim singuri, dar ne simțim mult mai liniștiți când toată turma ajunge, printr-o coincidență extraordinară, exact la aceeași concluzie.
Aici e toată șmecheria filmului: nu stă să-ți explice ce trebuie să înțelegi și nici nu-ți bagă simbolurile pe gât. Pune niște oameni într-o situație absurdă și, dacă te uiți puțin în jur, începi singur să recunoști personajele.
✊ Revoluția începe după ce terminăm ședința
Dacă satira religioasă este foarte bună, partea politică este și mai aproape de sufletul meu.
Frontul Popular al Iudeii luptă împotriva ocupației romane. Teoretic.
Practic, membrii lui petrec mai mult timp în ședințe, dezbateri, formulări și certuri cu alte grupări revoluționare decât în luptă. Ei urăsc romanii, dar nu la fel de mult cum îi urăsc pe oamenii care luptă pentru același lucru sub alt nume.
Şi ce minunat a îmbătrânit gluma asta.
Poți lua Frontul Popular al Iudeii, îi faci un cont de Facebook și îl lași nesupravegheat o săptămână. Până duminică ar exista deja șase facțiuni, nouă grupuri private și o postare de 4.000 de cuvinte despre motivul pentru care foștii camarazi sunt adevărata problemă.
Romanii ar sta liniștiți în fundal și ar da like.
Filmul arată cât de repede poate o cauză decentă să fie îngropată sub orgolii, certuri pe cuvinte și concursul permanent de „eu sunt mai revoluționar decât tine”.
Cea mai bună dovadă este celebra discuție despre ce au făcut romanii pentru ei. Revoluționarii pornesc convinși că ocupanții n-au adus absolut nimic bun și ajung, încet-încet, să enumere drumurile, canalizarea, medicina și alte mici contribuții esențiale.
Evident că filmul nu transformă ocupația într-o excursie organizată de Crucea Roșie. Gluma este alta.
Sloganurile funcționează perfect până când apare cineva cu proasta inspirație de a aduce realitatea în discuție.
Schimb registrul și trec la altă scenă care mi-a plăcut foarte mult, dar despre care n-o să spun aproape nimic, pentru că ar fi păcat să-i stric surpriza.
Menționez doar că are legătură cu identitatea, biologia, drepturile și nevoia unor oameni de a susține până la capăt orice idee, chiar și atunci când realitatea stă lângă ei și tușește jenată.
Scena a fost scrisă în 1979, dar dacă ai posta astăzi doar câteva secunde din ea pe internet, probabil ar începe un război civil în comentarii.
Şi nu pentru că Monty Python ar fi prezis viitorul. Mi se pare prea simplu spus. Mai degrabă au înțeles omul. Ăla care pornește de la o cauză rezonabilă, merge cu ea până intră cu capul într-un zid, iar când cineva îi arată zidul, îl declară reacționar.
😂 O tâmpenie făcută de oameni foarte deștepți
Toate ideile astea ar fi putut transforma filmul într-un seminar foarte inteligent și extrem de plictisitor, dar Monty Python are bunul-simț să nu uite că face o comedie.
Şi una foarte amuzantă.
Uneori gluma este construită din limbaj și logică, alteori este atât de infantilă încât te întrebi de ce râzi. După care îți dai seama că n-are rost să te mai minți și râzi din nou.
Una dintre scenele mele preferate îl găsește pe Brian scriind un mesaj împotriva romanilor pe un zid. Este prins de un centurion și, în loc să fie arestat pentru revoltă sau vandalism, este certat pentru greșelile gramaticale, pentru că latina lui este proastă.
Dintr-o dată, ocupația romană se transformă în coșmarul unui elev care n-a învățat pentru teză.
Asta face Monty Python atât de bine. Ia o situație care ar trebui să fie dramatică și găsește în ea cea mai stupidă problemă posibilă. Brian riscă să fie pedepsit de Imperiul Roman, dar omul din fața lui este mult mai deranjat de acorduri și declinări.
👽 De la profeți falși la extratereștri
Mai sunt falșii profeți, scena lapidării, oamenii care nu aud bine o predică și ajung să se certe pe ceva ce nici măcar nu s-a spus, dar și o apariție complet inexplicabilă a unor extratereștri.
Brian ajunge pentru câteva secunde într-o navă spațială, participă fără voia lui la o bătălie intergalactică, revine pe Pământ și filmul continuă liniștit, de parcă asemenea lucruri se întâmplă în Iudeea în fiecare miercuri după-amiază.
Monty Python nici măcar nu încearcă să justifice scena. Probabil cineva a venit cu ideea, ceilalți au râs și au băgat-o în film. Sincer, respect.
La fel de absurdă este celebra secvență construită în jurul unor nume ridicole și al unor soldați care încearcă din toate puterile să nu râdă.
Pe hârtie, gluma pare o tâmpenie care ar trebui să țină 20 de secunde și apoi să fie îngropată cu discreție. Numai că Monty Python insistă atât de obraznic pe ea și o duce atât de departe încât ajungi să râzi nu doar de glumă, ci și de faptul că oamenii ăștia refuză pur și simplu să o lase să moară.
E ca atunci când un prieten spune o prostie la masă, nimeni nu râde, iar el o repetă de încă șapte ori până când, la un moment dat, începi să râzi tocmai pentru că nu-ți vine să crezi că încă insistă.
Unele glume au și un umor atât de britanic încât simți că înainte să râzi ar trebui să-ți faci un ceai și să citești regulamentul Camerei Comunelor.
Dar filmul schimbă direcția suficient de repede încât, dacă o scenă nu te prinde, imediat vine alta care încearcă o formă complet diferită de tâmpenie.
🎭 Singurul om normal dintr-o lume care a luat-o razna
Graham Chapman are o misiune mai grea decât pare, pentru că Brian nu este cel mai amuzant personaj din film. Este cel mai normal.
În jurul lui, toată lumea a luat-o razna. Romanii sunt absurzi, revoluționarii sunt absurzi, adepții sunt absurzi, iar mama lui pare permanent pregătită să-l facă de rușine în fața întregii Iudee.
Brian este doar un om care încearcă să explice logic niște lucruri unor persoane care au decis deja ce vor să audă.
Şi îl vezi cum devine din ce în ce mai disperat, nu pentru că nu știe ce să spună, ci pentru că spune exact ce trebuie și nu contează.
Asta îmi place foarte mult la personaj. Într-un alt film, Brian ar fi fost doar prostul în jurul căruia se întâmplă lucruri. Aici este victima unui adversar pe care nimeni nu l-a învins vreodată: mulțimea convinsă că are dreptate.
🤹 Șase britanici și o mie de personaje
Restul grupului Monty Python se distrează schimbând personaje, costume, voci și bărbi cu o viteză la care, după un timp, nici nu mai contează cine este cine.
John Cleese (Shrek Forever After) poate transforma o simplă discuție într-o operațiune militară, Michael Palin face autoritatea să pară o boală de dicție, iar Terry Jones, în rolul mamei lui Brian, demonstrează că poți fi considerat Mesia de mii de oameni și tot să rămâi prostul familiei când intri în casă.
Filmul nu încearcă să dea tuturor personajelor profunzime doar pentru că așa scrie în manualul de scenaristică. Personajele există ca să pună în mișcare ideile și glumele, iar filmul nu se preface că este altceva decât este.
O comedie care pare proastă și este foarte deșteaptă.
🤕 Ce nu merge
Nu toate glumele au îmbătrânit la fel de bine și sunt câteva scene întinse mai mult decât era nevoie. Uneori Monty Python pare atât de îndrăgostit de propria idee, încât refuză să o lase să plece chiar și după ce gluma și-a luat geaca, a salutat și a ieșit pe ușă.
Mai sunt și momente în care absurdul pare băgat acolo doar pentru că a avut cineva o idee la trei dimineața și ceilalți n-au fost suficient de treji ca să-l oprească.
Iar spre final filmul gâfâie puțin. Brian ajunge unde era destul de clar că va ajunge, după care povestea pornește într-un șir de tentative de salvare și apariții care nu mai au aceeași precizie ca restul.
Pentru câteva minute am avut senzația că și băieții de la Monty Python se uitau unii la alții și întrebau cum naiba termină filmul.
Din fericire, cineva a avut răspunsul corect.
Cu un cântec.
Always Look on the Bright Side of Life este una dintre acele idei atât de proaste încât trec prin partea cealaltă și devin geniale. Situația este îngrozitoare, toată lumea a eșuat, nimeni nu salvează pe nimeni, iar oamenii încep să fluiere.
Ce altceva să mai faci?
🔥 Blasfemie, interdicții și cel mai scump bilet de cinema
La lansare, Life of Brian a fost acuzat de blasfemie și interzis în Irlanda, Norvegia și în mai multe zone din Marea Britanie. Protestele religioase au făcut atâta gălăgie încât, ironic, i-au oferit filmului o publicitate extraordinară.
Scandalul a ajuns chiar și la BBC, unde John Cleese și Michael Palin s-au confruntat într-o dezbatere celebră cu episcopul Mervyn Stockwood și scriitorul creștin Malcolm Muggeridge.
Și filmul nici măcar nu era sigur că va exista. După retragerea finanțării, George Harrison și-a pus proprietatea drept garanție pentru a salva producția, pentru simplul motiv că voia să vadă filmul.
Eric Idle (Shrek the Third) a numit investiția cel mai scump bilet de cinema din istorie.
🏆 Verdict
Life of Brian are aproape 50 de ani și, în loc să îmbătrânească, pare că lumea a muncit foarte serios ca să devină tot mai asemănătoare cu el.
Avem în continuare oameni care caută lideri în loc să gândească singuri, grupuri care se fragmentează până când ajung să-și urască foștii aliați mai mult decât adversarii și indivizi care transformă orice propoziție într-o doctrină.
Avem și destui oameni care sunt foarte mândri că gândesc cu propriul cap, deși, printr-o coincidență absolut incredibilă, spun exact același lucru ca toți ceilalți din turma lor.
Monty Python nu se transformă într-un profesor scorțos. Doar pune o oglindă în fața omenirii.
Problema este că oglinda are pe ea un penis desenat, iar lumea este prea ocupată să se certe pe penis ca să observe ce se vede în spatele lui.
Este un film obraznic, stupid, inteligent, curajos și surprinzător de profund. Unul dintre acele rare cazuri în care o comedie te face să râzi ca prostul și, două minute mai târziu, să-ți dai seama că tocmai ai râs de tine.
Trailer
