Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
The Furious (dar fără The Fast) este un film chinezesc din 2025. De acțiune, evident.
🎬 Premisă
Un tip nenumit (Xie Miao – Fight Against Evil) are o fetiță scumpă ca benzina pe timp de criză.
Fetița este răpită de niște traficanți de copii, pentru că pe acolo asta este una dintre temele principale care stau la baza filmelor de acțiune.
Tatăl, care e mut, pornește într-o vânătoare sângeroasă. Pe drum îl întâlnește pe Navin (Joe Taslim – Mortal Kombat II), un jurnalist care-și caută soția dispărută.
Evident, ambii se pricep la arte marțiale.
Povestea e mai subțire decât stabilitatea economică a României, dar nici nu trebuie mai mult de atât. Chiar te aștepți de la un film numit The Furious să-ți ofere conversații mai elaborate decât la cinele din filmele lui Éric Rohmer?
Bătaie promite, bătaie oferă.
💭 Comentariu
🥋 Omul care vorbește mai puțin decât telecomanda și bate mai mult decât tot cartierul
Xie Miao trebuie să ducă aproape tot filmul în spate și are la dispoziție mai puține replici decât un ficus din sufragerie.
Personajul lui este mut, ceea ce înseamnă că nu poate să stea zece minute să-ți explice cât de supărat este. Trebuie să facă totul din priviri, din expresii și din felul în care intră într-o încăpere ca și cum urmează să reducă populația locală cu câteva procente.
Şi culmea este că funcționează.
În alte filme, un personaj mut devine repede un tertip scenaristic. Aici omul chiar transmite disperarea unui tată care și-a pierdut copilul și care a ajuns la concluzia că sistemul nu mai poate fi reparat, așa că îl demolează bucată cu bucată.
La propriu.
💀 Joe Taslim și Campionatul Mondial de rupt oase
Actorul indonezian are una dintre acele fețe ce te fac să-ți verifici instinctiv asigurarea medicală.
Omul are prezență. Are carismă. Şi are experiența aia pe care nu o poți falsifica după ani întregi de filme de acțiune.
De fapt, asta este una dintre marile calități ale filmului. Nu pare că te uiți la niște actori care încearcă să mimeze că se bat. Pare că te uiți la niște luptători care au uitat că există camere de filmat și au decis să-și rezolve problemele personale în timpul programului.
Iar când lângă Taslim apar Yayan Ruhian (Boy Kills World) și Brian Le, situația scapă complet de sub control.
De parcă Yayan Ruhian nu era suficient de periculos și de unul singur, primește și un arc cu săgeți, iar precizia lui este una de speriat. Până și Katniss s-ar înverzi de invidie.
Brian Le (care arată ca un personaj din Street Fighter căruia Capcom a uitat să-i facă nerf) se mișcă incredibil. Are o viteză uluitoare pentru un om de talia lui.
La un moment dat nu mai urmărești povestea. Urmărești un recensământ al oamenilor care mai sunt încă întregi.
Și mai este un nene care se bagă în horă, dar despre el nu voi scrie nimic.
⚔️ Acțiunea. Pentru că de aia te uiți
Sunt câteva secvențe de luptă în trei ce par rezultatul împreunării intime și contondente dintre Kamasutra și Kung Fu, pentru că sunt niște scheme de balet brutal de o inventivitate pe care n-o mai credeam posibilă.
Regizorul Kenji Tanigaki este tipul care a coregrafiat acțiunea din filme precum Twilight of the Warriors: Walled In, Raging Fire și cele cinci producții Rurôni Kenshin.
Dacă titlurile astea nu vă spun mare lucru, rețineți doar că omul şi-a construit o carieră întreagă inventând moduri creative prin care oamenii să se lovească între ei pe ecran. Şi da, pe CV apare inclusiv Blade 2.
Omul a adunat trei artiști marțiali cu specializări diferite și i-a pus să se bată fiecare pe terenul lui: Xie Miao vine din Wushu-ul chinezesc, Joe Taslim are rădăcini puternice în judo, iar Yayan Ruhian este maestru de Pencak Silat.
Rezultatul? O coregrafie atât de complexă încât secvența finală, un măcel care durează aproape 20 de minute pe ecran, a necesitat 18 zile de filmare.
Când îți ia mai mult timp să filmezi o luptă decât să construiești o casă, știi că e ceva special.
Acțiunea este atât de violentă încât după ce s-a terminat filmul aproape că am sunat la salvare pentru că nu știam de unde mi-au apărut trei vânătăi și m-am trezit și cu patru coaste fisurate.
Jur pe cinstea mea, când am plecat să iau o bere, m-am trezit că șchiopătez, deși nu mă bătusem cu nimeni.
Efectul e psihosomatic sau poate doar mi-am scrântit oasele în timp ce gesticulam entuziasmat. Cert e că asta e una dintre peliculele care-ți provoacă leziuni fizice reale doar privind-o.
♟️Dușmanul dușmanului meu
Dacă tot am pomenit câteva nume de actori, aici trebuie luat în calcul următorul aspect despre personajele pe care le interpretează: dușmanul dușmanului meu nu devine automat prietenul meu, ci rămâne tot dușman.
Filmul înțelege foarte bine ideea asta și o exploatează până la capăt. Alianțele se fac și se desfac în funcție de cine are interesul mai mare și, mai ales, de cine are obiectul contondent mai mare la îndemână.
Nimeni nu are încredere în nimeni. Nimeni nu stă prea mult de aceeași parte a baricadei. Toată lumea încearcă să profite de toată lumea.
Este practic un joc de șah cu pumni în față, unde pionii sunt oameni, iar tabla este un oraș plin de sânge și cadavre.
🔨 Scena finală
Cum spuneam, finalul e o nebunie totală. Și se joacă la dublu. E ca un dans macabru în care fiecare mișcare e calculată milimetric, dar pare că s-a întâmplat din greșeală.
Totul se vede clar, cristalin, pentru că în lupte sunt implicați actorii, nu dublurile lor. De aceea n-a fost nevoie de un miliard de tăieturi pe secundă. Nu există camera aia cu Parkinson care tremură de parcă operatorul încearcă să filmeze în timp ce cade pe scări.
Kenji Tanigaki lasă acțiunea să vorbească în locul dialogului. Lasă actorii să muncească. Lasă coregrafia să fie văzută. Şi când ai niște oameni care chiar știu arte marțiale, poate că asta ar trebui să fie regula, nu excepția.
Totul arată murdar, transpirat și periculos. Exact cum trebuie să arate o poveste despre oameni care încearcă să se omoare reciproc cu orice obiect găsesc prin apropiere.
Şi uite așa, într-o eră a efectelor speciale și a platourilor verzi, cineva a avut tupeul să filmeze oameni adevărați făcând lucruri adevărate. Ce concept revoluționar, nu?
Şi după ce am vizionat filmul, am citit o petiție a tuturor cuielor din Asia, supărate că au rămas nebătute pentru că toate ciocanele au fost folosite pentru altceva, nu pentru bătut cuie, dacă înțelegeți unde bat.
Xie Miao are un ciocan în film. Şi îl folosește. Mult. Pe oameni. Dacă ești om și stai în Asia, fugi.
🤕 Ce nu merge
Dialogurile sunt varză. Unele replici sună de parcă au fost traduse prin Google Translate de trei ori.
Nu contează într-un astfel de film, dar nici nu pot să mă ploconesc în fața scenariului, de parcă m-aș milogi la el pentru un mandat de ministru, chiar dacă n-am competențe.
Până la urmă, te uiți la The Furious pentru violență coregrafiată ca un dans de balet cu sânge, nu pentru dezvoltare de caracter.
🏆 Verdict
Povestea este una pe care ai mai văzut-o de o sută de ori. Tatăl răzbunător, polițiștii corupți, criminalii fără scrupule și orașul putred până în măduva betonului. Da, amintește pe alocuri de The Man From Nowhere, pentru că pornește de la același tip de poveste: un om disperat care intră singur în iad ca să salveze un copil.
Dar în momentul în care începe bătaia, toate problemele dispar.
Filmul știe exact ce vrea să fie și execută acel plan cu o încredere aproape obraznică. Nu încearcă să fie profund. Nu încearcă să câștige premii pentru scenariu. Nu încearcă să impresioneze prin filosofie de doi lei strecurată printre pumni.
Vrea doar să-ți arate câțiva dintre cei mai talentați artiști marțiali ai momentului lovindu-se reciproc în cele mai inventive moduri posibile.
Şi reușește magnific.
Trailer
