Mortal Kombat II

admin 9 minute ago Acțiune Leave a comment

După cinci ani de copt în cuptor, iată că a venit continuarea filmului din 2021.

Oare aștepta cineva cu nerăbdare acest Mortal Kombat II?

📖 Premisă

Shao Kahn a cucerit Edenia acum 20 de ani, după ce i-a tăiat gâtul regelui Jerrod chiar în fața fiicei lui, Kitana (Adeline Rudolph – Hellboy: The Crooked Man).

Acum vrea și Pământul. Regula e simplă: zece turnee câștigate la rând și tărâmul pierzătorului este anexat. Dulapul tiran are deja nouă victorii la activ.

Turneul final reprezintă ultima șansă a Pământului. Așa că Raiden își adună campionii: Liu Kang, Jax, Sonya și un actor căzut în dizgrație, Johnny Cage (Karl Urban – The Bluff), care are cinci centuri negre din adolescență, o gură imensă și zero superputeri.

În culise, Shang Tsung caută o amuletă magică șmecheră, ce poate fura puterile unui zeu. Pentru că asta îi mai lipsea lui Shao Kahn. Să fie și invincibil.

💭 Comentariu

Acum hai să vorbim pe bune despre ce face filmul ăsta să meargă și unde se împiedică singur de propriile șireturi.

🎭 Johnny Cage fură tot filmul

Punctul forte, pentru mine, este Johnny Cage. Karl Urban este, fără nicio rușine, coloana vertebrală a filmului.

Și nu doar pentru că are carisma aia de tip care poate să-ți vândă o prostie monumentală uitându-se direct în ochii tăi și făcându-te să-i mulțumești după.

El e singurul care pare că se distrează cu adevărat în tot circul ăsta. În dialoguri, asta se simte imediat. Are niște replici hâtre, care m-au făcut să râd mai mult decât la un show de comedie.

Vorbele lui iscusite, însoțite mereu de câte o „făcătură” englezească, ajută la construirea unui personaj care știe că intră într-un război cosmic având doar ego-ul uriaș și dinții impecabili ca arme principale.

Și Urban își joacă rolul cu un zâmbet tâmp care îți dă senzația că ți-a golit cardul, dar parcă nici nu te superi. Merită un premiu special pentru cea mai mare concentrație de „fuck” pe minut din cinematografia modernă.

Este un fel de Deadpool venit direct de pe platourile de filmare ale serialului The Boys. Replicile lui sunt ancorate în cultura pop modernă, făcând mișto de diverse filme și personaje dragi publicului.

Kano rămâne exact ce trebuie să fie: un gherțoi absolut insuportabil și incredibil de amuzant.

Josh Lawson (Bombshell) reintră în rol ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Are replici uneori la fel de absurde și seci ca Johnny Cage, rivalizând cu acesta la titlul de clovn supărat pus pe șotii verbale.

👑 Edenia și drama care nu apucă să respire

Partea mai puțin roz începe cu Kitana și toată drama regală din Edenia. Aici filmul derapează destul de serios. Personajul lui Adeline Rudolph are toate ingredientele pentru o poveste memorabilă: tată ucis, adopție forțată, loialități împărțite, mamă devenită monstru și obligația de a alege între două lumi.

În teorie, sună excelent. În practică, filmul se grăbește enorm. Abia am petrecut câteva scene cu ea și deja trebuie să simțim o ruptură emoțională uriașă. Numai că nu o simțim.

Lipsesc momentele în care chiar o vedem suferind, ezitând sau fiind sfâșiată între cele două lumi. Iar mă-sa, regina zombie, care ar fi trebuit să fie o prezență memorabilă, apare și dispare aproape fără urmă.

Martyn Ford (Red Sonja) arată intimidant ca Shao Kahn, chiar dacă personajul are mai puțină profunzime decât o baltă după ploaie.

Omul există în principal ca să arunce oameni prin pereți și să urle amenințător, ceea ce, sincer, pentru Mortal Kombat e suficient.

Aici se simte una dintre marile probleme ale filmului: prea multe personaje funcționale și prea puține care chiar au carne pe ele. Totul merge înainte cu viteza unui upercut, fără să lase emoțiile să se așeze.

🩸 Aici filmul livrează exact ce promite

La capitolul lupte, însă, filmul livrează exact ce promite. Coregrafia e brutală, sângele curge în toate direcțiile, iar scenele de bătaie sunt filmate suficient de clar încât chiar vezi ce se întâmplă.

Nu mai există haosul ăla de montaj epileptic unde totul devine o supă de CGI și membre zburătoare.

Confruntările sunt bine așezate în film, nu mai stai 60 de minute până încep să se bată. Din acest punct de vedere, scenariștii au găsit echilibrul perfect între momentele de pauză narativă și cele de smotoceală agresivă.

Au înțeles că nu trebuie să vină cu o poveste profundă, ancestral-filozofică despre sorgintea universului și căile necunoscute ale existenței vieții în cosmos. Sau ce alte baliverne pseudo-intelectuale împachetate în cuvinte alambicate mai scriu unii ca să se dea mari erudiți.

Pentru povești din astea mă uit la The Tree of Life, nu la Mortal Kombat. Aici sunt suficiente câteva ițe narative, subțiri ca tanga-ul de fotomodel, care să lege scenele de luptă. Și au reușit.

Scenariul simplifică totul la maximum pentru a ajunge mai repede la următoarea bătaie.

🎨 Atmosferă de joc video dusă în cinema

Din fericire, filmul reușește destul de bine să păstreze identitatea vizuală a jocurilor. Imaginea are aerul ăla murdar, brutal și exagerat pe care îl vrei de la Mortal Kombat, fără să pară complet desprinsă dintr-un fundal artificial de calculator.

Costumele sunt recognoscibile și suficient de apropiate de materialul original încât fanii jocurilor să nu simtă că s-a făcut experiment artistic pe ele.

Efectele speciale sunt și ele surprinzător de bune în majoritatea scenelor importante. Am zis majoritatea, nu toate.

Nu spun că filmul arată ca o capodoperă SF de sute de milioane, dar nici nu cade în plastilina digitală care afectează multe blockbustere moderne.

Iar când începe măcelul, filmul nu se rușinează de ceea ce este. Fatalitățile sunt brutale, sângeroase și făcute exact cu nivelul de exagerare absurdă pe care îl aștepți de la un univers în care oamenii își smulg coloane vertebrale ca pe pătrunjel.

🤨 Logică de joc video și mici frustrări

Dacă mă apuc să disec povestea, evident că voi găsi niște aberații de mă doare capul.

Spre exemplu, dacă ai chef de calcule matematice, îți dai seama că Johnny Cage se apropie de 60 de ani. Singurul lucru pe care ar putea să-l mai bată este poștașul care întârzie cu cuponul de pensie.

De asemenea, vine automat și întrebarea pe care n-are nimeni curaj s-o pună. Păi dacă Pământul a pierdut deja nouă turnee, pe cine mama dracului a trimis Raiden la luptă, dacă i-a păstrat pe cei mai buni pentru final? I-a selecționat pe ștrumfi și minioni?

Trebuie să trec la bile negre încă două aspecte care m-au deranjat.

Cum să ai un film Mortal Kombat și să nu-ți bubuie în timpane Techno Syndrome? În afară de câteva acorduri fugare, care nici măcar nu erau fidele melodiei originale, nu am auzit celebra piesă pe parcursul luptelor.

Poate or fi cerut prea mulți bani ăia de la The Immortals sau poate producătorii au vrut să se desprindă de trecut. Cert este că mie mi-au lipsit foarte mult acele ritmuri.

Și nu-l aduci pe Hiroyuki Sanada să-ți dea cu grebla prin grădina imaginară și apoi să aibă parte de o luptă care se termină prea repede. Voiam să-l văd mai mult în acțiune.

🏆 Verdict

Filmul e mai bun decât primul la capitolul umor, personalitate și distracție pură.

Personajele au mai mult farmec, dialogul are mai multă viață, iar energia generală e net superioară.

Dar, în același timp, e și un film dezordonat, incapabil să ofere greutate emoțională tuturor firelor pe care le deschide.

Per total, sunt mulțumit. Pentru o adaptare după un joc în care jumătate din conflict se rezolvă prin smulgerea coloanei vertebrale, este mai mult decât suficient.

Este o combinație de spectacol violent, glume tâmpite și oameni cu brațe de robot care zdrobesc oase în slow-motion.

Nu este chiar o victorie impecabilă. Se pare că asta se obține doar în jocuri, dar Mortal Kombat II e ceea ce trebuie.

Dacă avea și piesa celebră împrăștiată cu mărinimie prin film, aș fi fost și mai generos.