Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Bacalaureat, iată un cuvânt misterios pentru foarte mulți dintre politicienii autohtoni.
Îi lămuresc eu, să nu moară proști, e un film scris și regizat de Cristian Mungiu.
📖 Premisă
Un tată, Romeo (Adrian Titieni – Gașca de la Drept), vrea cu orice preț ca fata lui, Eliza (Maria Drăguș – Mary Queen of Scots), să ia bacalaureatul ca să plece la o universitate în Anglia. Ce naiba să facă în România sufocată de corupție?
Doar că fix cu câteva zile înainte de primul examen, fata e atacată pe stradă, într-o tentativă de viol, ajunge cu mâna dreaptă în ghips și-și pierde concentrarea.
Tatăl, disperat, începe să tragă toate sforile posibile (medici, polițiști, profesori, cunoștințe) ca să îi asigure ei un viitor pe care el nu l-a avut.
Chiar dacă este doctor, din ce vedem pe ecran, nu are o situație materială extraordinară. Semn că plicurile nu prea ajung în cutia lui poștală.
Să mai menționez că nici situația familială nu este una strălucită? Este suficient să spun că nopțile și le petrece fie pe canapea, fie într-un pat, dar nu al soției.
💭 Comentariu
În ciuda titlului, filmul nu e despre examenul de la finalul liceului, acel bac care azi nu prea mai are valoare, ci despre cât de departe ești dispus să mergi când „pentru binele copilului” devine un fel de scuză universală pentru toate mârlăniile morale.
🎬 Realism de realism
Mungiu știe să filmeze discuțiile ca nimeni altul. În scenele alea în care doi oameni stau de vorbă într-o bucătărie sau într-o mașină simți că ești acolo. Alea sunt aur curat.
Dialogul e atât de natural încât uneori uiți că e film. Personajele vorbesc aiurea, se întrerup, lasă fraze în aer, fix ca-n viața reală, nu ca-n filmele americane unde fiecare replică e o perlă de înțelepciune.
Și nu e doar senzația de realism. E modul în care te bagă în scenă fără să te țină de mână. Cadrele sunt lungi, netăiate, parcă nu se mai termină, și exact asta te obligă să stai acolo cu personajele, fără scăpare.
Dar fiecare cadru are un scop, nu se caută nimeni la prostată zece minute la duș. Mă rog, hai să nu vă mint, sunt și unele de pomană. Pe ele le trec la bile negre.
💸 Corupția „mică”, problema mare
Miza principală a filmului e corupția. Nu aia la nivel mare, cu licitații trucate și firme politice pe numele amantelor, cu zeci de milioane de euro cifre de afaceri și un angajat într-un sediu de apartament.
Aici nu avem valize de bani și interlopi în costum. Bacalaureat vorbește despre corupția aia măruntă, de zi cu zi: un medic care te programează mai repede pentru că îl cunoști, un polițist care închide dosarul pentru că așa i se spune, un profesor care poate „ajusta” nota.
Exact ce vezi la știri sau în viața de zi cu zi. Mungiu nu judecă, nu (te) arată cu degetul, doar pune camera acolo și te lasă să te simți ca homarul la fiert.
Și fix aici e forța filmului: nu îți spune „ăștia sunt răii”. Îți arată un sistem în care toată lumea are impresia că face ceva justificabil. Un lanț de mici compromisuri care, puse cap la cap, devin o formă de morală paralelă.
Problema nu e corupția mare, aia de la televizor. Problema e aia mică, pe care o acceptăm zilnic fără să ne mai punem întrebări.
🪞 Ipocrizia noastră, nu a lor
Știi care e partea cea mai interesantă la Bacalaureat? Scoate la suprafață ipocrizia din noi. Sunt convins că mulți spectatori îl acuză pe domnul Aldea pentru că apelează la sistemul clasic PCR (Pile Cunoștințe Relații) și că participă la extinderea acestei caracatițe numită corupție.
Dar sunt la fel de convins că oricare din noi, puși în aceeași situație, am face exact la fel. Cum să nu tragi o sfoară pentru copilul tău, dacă poți?
Noi ne dăm neprihăniți moral dintr-un motiv simplu. Nu avem acces la pârghiile altora. Pentru că dacă am avea acces…, jale și prăpăd.
Când o fac alții, se numește corupție, când o facem noi, găsim imediat zece argumente care să ne justifice mișculațiile.
Asta, doamnelor și domnilor, scoate în evidență Bacalaureat.
Inițial, l-am înjurat pe sub mustăți pe Aldea, dar mi-am dat seama că nu aș fi mai presus de el, dacă am face schimb de locuri.
Scriind aceste rânduri, îmi dau seama de ce România va rămâne o țară bolnavă. Vrem cu toții să ne însănătoșim, dar nu suntem dispuși să suportăm injecțiile necesare.
De asta funcționează filmul: te bagă într-o realitate în care nu vrei să stai, dar din care nu poți să ieși.
🎭 Actorie și personaje
Actorii joacă bine, dom’le, ce s-o mai dau cotită.
Adrian Titieni e perfect în rolul ăsta de tată care crede că face totul bine, dar pe fața lui vezi cum îi fierbe creierul între „vreau să fie bine” și „ce dracu’ fac eu acum”.
Nu mai zic nimic despre celelalte personaje, vă las plăcerea să le descoperiți singuri, mai ales că printre cele secundare sunt multe nume cunoscute.
Și mai important: personajele nu sunt „de plăcut”. Sunt de recunoscut. Romeo nu e un erou, dar nici un ticălos clasic.
Nu e corupt în sensul clasic, e doar adaptat sistemului. Află pe propria piele ce înseamnă „nevoia te învață”. Fără să vrea, este nevoit să intre până la gât într-un sistem pe care îl disprețuiește.
⚠️ Unde mai calcă strâmb
Acum, ce să fac? Nu pot să-i dau notă de bursă în Anglia. Filmul mai calcă și strâmb, ieșind din grila de corectare.
În primul rând, e încet. Știu, știu, e stilul lui Mungiu, e cinema de autor, e realism, dar la un moment dat simți că trec șapte ani între două tăieturi.
În al doilea rând, nu spune nimic nou. Pentru mine, asta e un fel de bromură narativă. Când îmi bagi pe sub nas ceva ce și eu am experimentat, te taxez la originalitate.
🧠 Când te lovește personal
În plus, ca experiență personală, filmul mi-a scos din dulapul minții o amintire din timpul liceului, chiar din preajma bacalaureatului, pe care m-am chinuit să o uit.
Am intrat la liceu după opt clase în care am luat mereu premiul întâi. Ei bine, la liceu nu am putut să trec peste fata domnului diriginte, care era și profesorul nostru de matematică, dar și directorul școlii.
Ea avea zece pe linie la matematică, restul șase. Ea știa deja lecția din ziua respectivă și rezolva totul cu ușurință, noi eram ca vițelul la poarta nouă.
Abia în ultimul an de liceu am avut șansa să iau premiul întâi, pentru că adversara mea a dat chix la o lucrare la biologie, care îi strica media generală.
Dar ce să vezi? A doua zi am aflat că notele respective nu mai erau luate în considerare. Evident, domnul director a pus o vorbă bună, pentru că nu pica bine ca odrasla lui să fie depășită de un țăran sărac, bâlbâit și suferind de rotacism, vai morții lui.
Așa că Bacalaureat a lovit foarte aproape de casă. Îl vedeam în fața ochilor nu pe Aldea, ci pe Zamfir, tatăl colegei mele.
Hai că m-am întins prea mult cu spovedania. Și nu știu dacă era cazul, dar am zis să-mi iau o piatră de pe suflet.
🎯 Finalul și detaliile
Și mai e ceva. Finalul. Nu o să dau spoilere, dar m-a lăsat cu ochii în soare: „păi asta a fost?”.
Poate că intenția era să fie realist. Și realist nu înseamnă automat satisfăcător. De fapt, rare sunt cazurile în care totul se finalizează satisfăcător.
În viața reală lucrurile rămân adesea neterminate, dar în film uneori vrei și o mică închidere, nu doar o roabă de întrebări fără răspuns.
Ah, și oare am prins din zbor o eroare în dialog? Deși nu ni se spune deloc care este numele inspectorului șef, jucat de Vlad Ivanov, la început de film este pomenit drept Ivanov.
Hm, să aibă personajul același nume ca actorul? Sau a fost o scăpare?
Dacă nu am zis nimic despre partea tehnică, înseamnă că nici nu m-a impresionat, dar nici nu e repetentă. Stilul e minimalist, chiar auster, de zici că până și aici a băgat guvernul taxe înrobitoare.
Nu știu dacă sunetul este bine calibrat, pentru că am avut la dispoziție subtitrare în engleză, așa că mi-a fost mai ușor să surprind toate replicile.
🏆 Verdict
Bacalaureat este un film bine făcut, dar nu este despre examenul maturității.
În realitate, este un proces de conștiință în care spectatorul joacă dublu rol: acuzat și acuzator.
Este simplu să-i judeci pe alții, dar câți dintre noi n-ar fi dispuși să calce pe cadavre ca să-și vadă copiii „împliniți”?
Doare pentru că te roade încet. Pentru că nu vorbește despre „alții”. Vorbește despre noi. Despre alegerile mici care, puse cap la cap, ajung să spună ceva urât despre cine suntem.
Nu degeaba 74% dintre compatrioți, conform unui studiu INSCOP din 2025, consideră că relațiile și conexiunile asigură succesul în România.
Pentru că, în mare parte, e adevărat.
Trailer
