Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cu un premiu pentru interpretare feminină la Cannes, La petite dernière a intrat val-vârtej în cinematografele din România.
📖 Premisă
Fatima (Nadia Melliti) are 17 ani și e cea mai mică dintre trei surori.
Ea pleacă la facultate la Paris să studieze filosofia. Odată ajunsă acolo, trebuie să-și dea seama cum să îmbine dorințele intime cu așteptările familiei.
Știu că este puțin ce am scris, dar nu are rost să mă întind cu compuneri interminabile.
Mai menționez doar că Fatima este musulmană, provine dintr-o familie religioasă, o arde pe fotbal și, mai ales, are alergie la nuci și banane. Nu, nu despre fructe este vorba.
💭 Comentariu
Povestea nu e neapărat una originală. Am mai văzut filmul ăsta de o sută de ori. Dar ce e interesant e faptul că nu se transformă într-o telenovelă ieftină cu drame familiale și aruncări afară din casă.
Autoarea romanului după care e făcut filmul, Fatima Daas, și-a păstrat pseudonimul din motive evidente, iar asta dă poveștii un soi de autenticitate dureroasă.
🎭 Așteptări vs. realitate
Prima mea reacție când mă pregătesc să urmăresc un film franțuzesc de festival este una instinctivă: „Ah, iarăși un film despre descoperirea de sine, cu planuri-secvență cât viața mea și pseudo-profunzime la un pahar de Prosecco.”
Ei bine, surprinzător, nu a fost chiar așa. Chiar dacă nu este revoluționar, mi s-a părut că este decent.
La petite dernière nu e nici prea lung (doar 108 minute) și nici nu se pierde în detalii inutile.
⚖️ Conflictul real
OK, hai să vorbim serios despre tema principală. Adolescenta rebelă e musulmană, franco-algeriancă și atrasă de femei. În teorie, astea sunt trei lucruri care ar putea coexista pașnic.
Dar în practică, mai ales în realitatea familiei ei, e ca și cum ai încerca să împaci un iaurt acru cu o înghețată. Nu merge, și știe asta de la început.
🏠 Frica din interior
Cea mai mare problemă atacată de film nu e homofobia din stradă. E frica aia surdă, constantă, care o face pe Fatima să se uite peste umăr în propria casă.
Regizoarea nu face greșeala să transforme familia într-un grup de monștri care e gata să arunce cu pietre la orice încălcare a poruncilor din Coran.
Mama ei e blândă, face de mâncare toată ziua, își spune rugăciunile, dar nu e rea. E, de fapt, naivă. Nu știe nimic despre orientarea sexuală a fiicei sale.
Nimeni în casă nu țipă „moarte lesbienelor!”. Și exact asta e și mai înfricoșător. Pentru că Fatima nu știe ce s-ar întâmpla dacă ar afla. Și necunoscutul ăsta o macină mai rău decât orice amenințare directă.
Din cauza asta, Fatima duce o viață dublă care o epuizează vizibil. La facultate, la Paris, încearcă să fie ea însăși.
Dar când se întoarce acasă la familia ei, este nevoită să intre în rolul de „fată cuminte”.
☪️ Religie vs. identitate
Religia e cea care o apasă cel mai tare. Nu pentru că Allah i-ar spune ceva direct, ci pentru că toată viața a auzit că „asta e greșit”.
Când imamul îi repetă că homosexualitatea e păcat și că e pedepsită, ea rămâne cu convingerea că e ruptă pe dinăuntru.
Că nu poate fi și musulmană și lesbiană în același timp. Trebuie să aleagă. Și frica de a alege o paralizează.
🎥 Ritm și interpretare
Ar mai fi multe de comentat pe tema asta, dar aici nu este seminar despre subiectul ăsta, doar am atins în treacăt câteva idei de bază.
Acum trec la altele. Are un ritm decent, ceea ce pentru un film franțuzesc e o performanță în sine.
Actrița principală, Nadia Melliti, e chiar bună. E la primul ei rol și se vede că a muncit serios. Joacă o tipă retrasă, cu o armură emoțională groasă, care abia dacă zâmbește sau rostește mai mult de trei cuvinte la rând.
🧠 Un personaj greu de citit
Este un personaj greu de descifrat. În primele minute te face s-o urăști, nu zic de ce, dar apoi începi s-o înțelegi.
Are unele reacții exagerate care arată cât de mult o apasă secretul ăsta pe creier.
Are un iubit gherțoi care vorbește non-stop de căsătorie și copii, iar ea se uită la el ca și cum ar calcula câți ani de pușcărie ar lua dacă l-ar împinge pe scări.
⚠️ Problema principală
Dar aici apare și problema mea principală cu filmul.
Personajul principal rămâne un fel de mister ambulant. E definit aproape exclusiv prin prisma conflictelor ei, că e queer, că e musulmană, că e franco-algeriancă.
Și din cauza asta, nu ajungi niciodată să o simți cu adevărat, doar să o înțelegi.
Rareori avem senzația că există ca om în afara acestor etichete. De exemplu, ni se spune că e pasionată de fotbal, dar o vedem dând în minge la fel de des pe cât s-a calificat România la mondiale în ultimii 30 de ani.
🔥 Detalii finale
Există și scene de explorare sexuală, aviz celor pudici, dar ele sunt făcute cu un fel de delicatețe ironică.
Filmul e împărțit pe capitole după anotimpuri, dar nu sunt anotimpurile lui Vivaldi, ci ale lui Rogvaiv. Faceți ce vreți cu această informație. Am simțit nevoia s-o menționez.
🏆 Verdict
E un film care bifează toate căsuțele identitare, dar uită să mai pună și oxigen în ele ca să prindă viață.
Uneori simți că regizoarea nu are suficientă încredere în public să înțeleagă nuanțele, așa că explică totul pe litere: de la homofobia din islam până la o listă cu ce fac lesbienele în pat.
Oho, se vorbește la greu despre diverse tehnici de satisfacere a partenerului: de la explorarea peșterii carnale până la celebrele foarfeci. Nu alea executate de Ronaldo.
Practic, Fatima devine un fel de vehicul didactic, nu neapărat un personaj viu.
Și când termini filmul, nu rămâi cu o emoție. Rămâi cu o idee.
La final, ce să mai zic? La petite dernière e un film corect, empatic, dar care nu dărâmă nicio barieră a originalității.
Probabil că mesajul îi va deranja pe unii (în România pe mai mulți), dar este un mesaj onest: nu ar trebui să ne pese ce fac alții în propria lor intimitate.
Trailer
