Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mi-am spart un kilogram de cireșe când vine vorba de filmografia lui Tinto Brass.
La Cucu Bau de la Apollo111 am văzut Salon Kitty. Miau!
🎬 Premisă
Acțiunea are loc în Berlinul de pe vremea când naziștii erau încă la modă.
Și nu vorbesc de moda aia cu uniforme negre și bocanci scârțâitori, ci la moda «hai să spionăm toți înalții demnitari».
Un ofițer SS pe nume Wallenberg (jucat de Helmut Berger – The Godfather Part III – care arată exact cum te-ai aștepta să arate un ofițer SS dacă ar fi fost angajat de Vogue) are o idee „genială”.
Vrea să preia un bordel de lux (Salon Kitty) și să-l transforme în capcană. Femeile sunt înlocuite cu spioane, camerele sunt ascultate, iar clienții habar n-au că tot ce bolborosesc după o sticlă de șampanie ajunge direct pe biroul lui Himmler.
În mijlocul balamucului apare Margherita (Teresa Ann Savoy), o fată care inițial e acolo ca să-și facă meseria, dar care începe să aibă scrupule. Mare greșeală într-un film de-ăsta.
💭 Comentariu
🎭 Nazism, sex și Tinto Brass
Poți face un film despre nazism și exploatare sexuală fără să pari un pervers libidinos? Răspunsul lui Tinto Brass e: „Nu știu, dar hai să încercăm și să vedem cât de departe mergem”.
Nu vă uitați chiorâș, simt cum ridicați sprâncenele. Am urmărit Salon Kitty din aceleași motive pentru care lumea se uită la filmele lui Tinto Brass: curiozitate artistică, evident. Doar artistică.
Înainte să intru în pâine, trebuie să zic ceva. N-am văzut atâtea trupuri goale nici măcar în orgiile regizate de Rocco Siffredi. Nu că i-aș cunoaște filmele, dar am auzit de la un prieten despre ele.
De asemenea, iertați-mi gluma insensibilă, dar nu mă pot abține.
Bă, niște nenorociți naziștii ăștia. Invadezi Polonia? În regulă. Pornești război mondial? OK. Vrei să stârpești semințenia evreilor? Fă-ți de cap. Dar să închizi bordelul lui Kitty? Nu se face așa ceva!
🩰 Despre trupurile alea goale
Să lăsăm gluma la o parte, pentru că e cazul să fim serioși un pic.
Filmul are o cantitate copleșitoare de nuditate. E atât de multă încât devine aproape agresivă. Nu o vezi în două-trei scene, ci în zeci, una după alta, fără pauză.
Fiecare cadru pare gândit de un bărbat care a auzit de feminism, dar a decis că e prea complicat.
Brass filmează trupurile feminine ca pe niște peisaje: frumoase, dar total lipsite de viață interioară. E ca și cum ai face un documentar despre munți, dar singurul lucru care te interesează e că munții au sâni.
Sau, ca să fiu mai sec, Brass se uită la trupurile femeilor ca un funcționar la dosare: le rânduiește, le așază în lumină, le filmează din unghiuri care mai de care.
Problema e că după prima jumătate de oră te obișnuiești. Când vezi al șaptelea sfârc în 20 de minute și a zecea pereche de momițe, creierul tău începe să trateze totul ca pe un perete vopsit în roz. Nimic special.
Regizorul a uitat că e vorba despre un film despre spionaj și a crezut că face un catalog IKEA pentru lenjerie de pat. Dar fără lenjerie, doar cu femei goale. Nu mă plâng, aș fi ipocrit, doar constat.
Și totuși, nu e un film pornografic. Nu e nici măcar erotic în sensul modern. E mai degrabă un fel de documentar despre cum arată trupul uman sub lumini de studio și în costume din satin. Cu o doză zdravănă de nazism pe deasupra.
🎨 Frumos, dar complet dezechilibrat
Imaginea e frumoasă. Culorile alea calde, aurii, contrastează bine cu brutalitatea subiectului.
Actorii își fac treaba cât se poate de profesionist, chiar și când trebuie să spună tâmpenii sau să facă prostii.
Dar tonul e cam schizofrenic.
Vrea să fie serios, dar se împiedică în propriul libido.
Vrea să fie erotic, dar e prea mecanic.
Vrea să condamne nazismul, dar se bucură prea mult la costumele lor.
🪰 Care e semnificația muștelor care bâzâie în anumite secvențe?
Apropo. Apar muște. Nu le vezi, dar le auzi. Bâzâie cu rost. Oare ce vrea să spună autorul?
Probabil că sub toată strălucirea aia art-deco, sub parfumurile franțuzești și uniformele croite pe măsură, miroase a putrefacție.
Muștele vin acolo unde e moarte. Și regimul nazist, oricât de lustruit ar fi la suprafață, e de fapt o carcasă în descompunere.
E o metaforă. Bună sau proastă, e metaforă. Sau poate Brass doar a filmat într-un abator adevărat (e și o scenă la abator, cu porci tăiați pe bandă rulantă) și muștele au venit la pachet.
🎼 Muzica – serios, prea multă muzică
Sunt prea multe momente muzicale pentru un film care până la urmă este destul de Serios. Cu S mare, să ziceți mersi că nu am dublat litera.
Ai impresia că la fiecare zece minute cineva trebuie să cânte ceva. Fie e o cântăreață de cabaret care zâmbește obsesiv, fie e un pian în fundal, fie e un cor din senin.
Da, e Germania anilor ’30 și da, cabaretul era la modă. Dar parcă asist la un musical d-ăla trist, în care Hitler e în lojă și bate din picior după ritm.
E un dezechilibru comic între violența iminentă (știm cu toții cum se termină filmul ăsta, chiar dacă nu l-ai văzut) și bucățile muzicale absurde.
Un contrast care poate e voit, dar care ține filmul într-un purgatoriu al genurilor: nu e nici thriller politic, nici erotism curat, nici parodie autentică. E un fel de kitsch intelectual. Sau poate doar kitsch.
🧠 Teoria sângelui
Când sângele părăsește creierul bărbaților și invadează zona de sud a corpului, gura, evident, începe să vorbească prostii.
Și tot filmul e o demonstrație a acestei teorii: când regizorul împinge fluxul sanguin spre vintre, sus rămâne doar apă de ploaie.
Interpretați cum vreți, dar cred că am fost destul de descriptiv fără să cad în vulgaritate.
💃 Dansul – cel mai neortodox can-can
Filmul conține cel mai neortodox dans de can-can. Și nu glumesc. Nu știu ce vă imaginați, dar e cu totul altceva. Sau poate vă imaginați bine.
E deranjant? Da. E grotesc? Absolut. Dacă un regizor ar dori să recreeze azi acea scenă, probabil cineva ar chema un psihiatru la platou.
Dar Tinto Brass e Tinto Brass, iar perioada lui de glorie a fost exact locul unde astfel de imagini puteau să existe fără ca lumea să se sinucidă pe loc.
🏆 Verdict
Este o relicvă a cinemaului european al anilor ’70, când încă se mai putea face un film despre naziști cu sânii la vedere.
Nu e groaznic, dar nici vreo mare reușită. Însă un lucru e sigur. Îți va rămâne în cap prin câteva scene ciudate (muștele, can-can-ul, porcii tăiați) și pentru senzația că ai văzut ceva ce nu prea ar fi trebuit să existe.
Ca o statuie a lui Hitler făcută din ciocolată: deranjantă, dar interesant de privit.
Dacă nu v-am făcut curioși până acum, atunci nu știu ce Viagra verbală să mai folosesc pentru a vă suscita interesul.
Trailer
