Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2016
Asghar Farhadi se plictisea pe acasă și a zis să mai ia un Oscar. Așa că a regizat Forooshande. Sau The Salesman, cum se numește la nivel internațional.
📖 Premisă
Emad (Shahab Hosseini) și Rana (Taraneh Alidoosti), un cuplu din Teheran, ambii actori de teatru, sunt nevoiți să se mute urgent pentru că blocul lor se fisurează amenințător.
Primăria nu-i ajută, normal. Șeful de trupă le face rost de o chirie, doar că fosta locatară era o doamnă cu meseria dintâi la purtător. Aia cea mai veche din lume. Nu mă puneți să-i zic pe nume.
Lucru pe care nimeni nu li-l spune. Într-o bună zi, Rana deschide ușa unui necunoscut (crezând că e Emad) și se alege cu o spitalizare și un traumatism pe care filmul ni le sugerează discret, dar suficient de clar. Mă rog, cineva a vrut să-și bage sosul în kebabul ei.
De aici, Emad vrea sânge.
💭 Comentariu
Farhadi nu se dezminte. Omul e obsedat de cum se descompun cuplurile când realitatea le lovește direct în gură, mai ceva decât o făcea Mike Tyson în vremurile lui de glorie.
Tema centrală e violența ascunsă, nu aia cu pumni, ci aia care vine după violență. Cum un bărbat aparent civilizat se transformă în justițiar de apartament.
Și cum o femeie, victima reală, e împinsă în colț de „protecția” asta toxică. Mai e și stratul cu piesa lui Arthur Miller, Moartea unui comis voiajor, care se joacă în paralel.
🎭 Paralele și oglinzi
Willy Loman și Emad sunt niște ratați care nu mai fac față. Numai că unul e un personaj de teatru, iar celălalt e un actor care se dă rotund interpretându-l pe Willy.
Scenariul se joacă destul de mișel cu mintea spectatorului, nu ne spune niciodată dacă Rana a fost sau nu violată. Și asta e bine, pentru că nu asta contează.
Contează cum Emad face totul despre el. Și cum societatea iraniană, cu codurile ei de onoare, împinge situația într-un colț absurd.
♻️ Deja văzut, dar bine făcut
Partea mai puțin interesantă: Farhadi a mai făcut fix același film. Fix aceleași structuri. Fix aceleași puncte de cotitură. Dacă ai văzut A Separation, recunoști scheletul din prima jumătate de oră.
Bine, aici e și vina mea, pentru că le-am văzut în decurs de o săptămână, și The Salesman mi s-a părut un fel de continuare. Dacă Farhadi era șmechermeister, lua aceiași actori din A Separation și, boom, iată un sequel spiritual.
🌫️ Atmosferă – apăsătoare, dar fără să bată la cap
Regizorul știe cum să creeze tensiune fără să pună muzică de groază. E destul de arătat o cameră sărăcăcioasă, o baie cu sechele, o ușă care se trântește, un bărbat care răsuflă greu.
Atmosfera e claustrofobă, mai ales în ultima treime, când acțiunea se mută într-un apartament gol. Dar nu e atmosfera aia care să te lase fără somn, mai degrabă te face să spui „bă, dar ce greu e să fii femeie în Iran” și apoi să bei o bere.
🎬 Regia lui Farhadi – măiestrie, dar și previzibilitate
Farhadi regizează ca un ceasornicar elvețian. Fiecare cadru, fiecare replică, fiecare privire are un scop narativ.
Nimic nu e întâmplător. Construiește suspansul din chestii mărunte: o cheie uitată, un telefon ascuns, un geam fisurat, o ușă deschisă. În ultimele 30 de minute, abia respiri.
Dar, pentru că trebuia să vină un dar, și nu e un cadou, am recunoscut structura și m-a lovit previzibilitatea.
Știam după 20 de minute că Emad o să înceapă o cruciadă, deși nimeni nu i-a cerut asta, că n-o să aibă somn până nu găsește agresorul și că finalul mă va lăsa cu un gust amar. E ca un puzzle pe care l-ai mai făcut o dată.
🎥 Imaginea – curată, funcțională, nimic spectaculos
Lumina e naturală, cadrele sunt simple și camera statică de multe ori. Farhadi face un film artistic care seamănă mai mult cu un documentar, pentru a părea real.
Și reușește, dar fără să mă dea pe spate. Imaginea e bună în măsura în care nu te scoate din poveste.
🎧 Muzica e aproape absentă
Sunt filme în care muzica te manipulează emoțional. Aici nu e muzică aproape deloc. Câteva note rare și discrete, o alegere care mi-a plăcut.
Liniștea aia te lasă singur cu zgomotele din apartament și cu gândurile tale.
Tu ce ai face în locul lui Emad? Ai porni o anchetă pe cont propriu sau te-ar interesa mai mult soarta sufletului pereche?
🎭Actorii – foarte buni, dar unul fură scena
Taraneh Alidoosti (Rana) e ok. Joacă o victimă care vrea să uite, să treacă mai departe, să nu facă valuri. E credibilă, dar personajul ei e atât de pasiv încât parcă e fundal viu pentru dramele lui Emad.
În schimb, Shahab Hosseini (Emad) e bestie. Omul ăla face trecerea de la soț grijuliu la detectiv amator obsedat și apoi la torționar pasiv-agresiv fără să clipească.
Nici nu este de mirare că a câștigat la Cannes premiul pentru actorie.
❌ Minusuri
După cum am menționat anterior, pentru mine, The Salesman e sub A Separation. Dacă le vedeam invers, probabil așa aș fi spus despre A Separation.
Aici știam pașii. Sper că regizorul nu se va plafona cu același șablon pe care îl tot retușează. E ca și cum ai mânca aceeași mâncare, dar cu un condiment diferit. E bună, dar nu te mai impresionează.
Rana e prea pasivă. Înțeleg că e victima, dar aș fi vrut s-o văd mai mult ca persoană, nu ca sursă de suferință pentru Emad. Aproape că devine un obiect al răzbunării lui. Știu că mă repet, dar știți ce se spune despre repetiție.
Finalul e și el previzibil. Nu-ți spun ce se întâmplă, dar nu-i greu de ghicit unde se ajunge.
Mai e o chestie care mi s-a părut de-a dreptul ridicolă, dar nu pot s-o menționez, pentru că are legătură cu identitatea agresorului.
Dar după ce aflați făptașul, o să strâmbați din nas în acel context. Primul gând care mi-a venit în minte a fost: „N-are cum, domnule, n-are cum!”
🏆 Verdict
Chiar dacă nu am fost atât de entuziasmat ca în cazul lui A Separation, mi-a plăcut The Salesman.
Are dialoguri scrise cu sânge, nu cu tuș, iar personajul lui Emad e studiu de caz despre cum „bărbatul rezonabil” devine un obsedat periculos.
Portretul societății iraniene, cu poliția care fie nu se implică, fie nici măcar nu este implicată, și onoarea care contează mai mult decât justiția, continuă să fie captivant și trist.
E un film făcut de un profesionist desăvârșit, care știe să țină spectatorul în priză. Dar nu e genial. Nu mai e proaspăt.
Dacă mai văd un film de la Farhadi făcut tot așa, jur că îi scriu o scrisoare de tip „hai, dom’le, schimbă macazul”.
Problema nu e că Farhadi face filme proaste, Doamne ferește! Problema e că face același film prea bine.
Trailer
