Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2017
Hai că deja mă enervez, până și Chile a luat Oscar cu Una mujer fantástica, iar Noul Val Românesc nu a mirosit nici măcar o nominalizare.
Poate avem șanse cu Fjord-ul lui Cristian Mungiu, care tocmai a luat al doilea Palme d’Or.
📖 Premisă
Moare un bătrân. În urma lui rămâne iubita, prietena, amanta, spuneți-i cum vreți. Ea, Marina, este mult mai tânără decât el, putea chiar să-i fie fiică. Dar, hei, cu dragostea nu te pui, nu-i așa?
Vine familia lui, face scandal, o dă afară din apartament, o suspectează de crimă, o umilește la spital, poliția o tratează ca pe o nimica toată.
Fata vrea doar să-și plângă mortul în pace și să-și ia niște trențe din casă. Ah, și câinele, pe care moșul i l-a lăsat cu limbă de moarte.
Exagerez, nu a făcut-o prin testament, pentru că nu se aștepta să crape din senin, ci prin viu grai.
În rest, Marina se plimbă pe străzile din Santiago, mai cântă la un bar, mai face un duș, se mai uită în oglindă, își mai plânge de milă.
Nu mă apuc să vă povestesc fiecare scenă, pentru că nu e serial turcesc. Povestea încape pe un șervețel.
Nah, că plecam din premisă fără să menționez amănuntul cel mai important. Din punct de vedere fructifer, Marina are nuci, nu piersicuță.
💭 Comentariu
🎯 Premiul vs. povestea
Să vă mai țin în tensiune? Zic că nu are rost. Părerea mea neofită este că Una mujer fantástica a câștigat premiul Oscar datorită temelor abordate: identitatea de gen, discriminarea, cum arată societatea când întâlnește ceva ce nu înțelege.
Dacă scoatem ingredientul „transsexual” din rețetă, rămâne o melodramă banală de miercuri după-amiază, dintr-alea pe care le dă Kanal 2 la ora trei.
Un tip moare, prietena lui e suspectată, familia e jegoasă, ea suferă. Wow. N-am mai văzut așa ceva de la… toate filmele cu văduve.
Efectiv, schimbă genul actriței și ai un film fără niciun Dumnezeu. Nu e nici thriller, nici dramă psihologică profundă, nici mister.
E doar o femeie care merge dintr-un loc în altul și se uită spre cameră ca un câine plouat.
⚖️ Conflictul care nu convinge
Eu mă așteptam la nenorociri cumplite, credeam că Marina va fi terfelită în fel și chip, că va fi discriminată în ultimul hal. Când colo, ce să vezi?
E ea mai țâfnoasă decât ceilalți și răspunde în doi peri când poliția, pe bună dreptate, o ia la întrebări de ce e moșul plin de vânătăi și lovituri.
Ea face pe ofensata, pozând în victimă, vezi Doamne, e hărțuită pentru că e transsexuală, dar poliția doar își face datoria.
Da, sunt și niște dobitoci în film care o umilesc, dar ăia sunt cretini, ar fi umilit-o indiferent de organele din lenjeria intimă.
E strigată maggot. Pardon, am uitat că se face tranziția de la m – masculin la f – feminin. Deci e strigată faggot.
🧱 Mesajul împins prea tare
Amu’, și eu am fost strigat rârâit, bâlbâit și alte complimente asemănătoare și nu m-am jelit, nu am strigat discriminare, nu m-am transformat în victimă.
Imbecilii vor rămâne imbecili, oricum batjocoresc pe oricine li se pare diferit: culoarea părului, portofelul gol, alergii la gluten.
Înțeleg, e dureros să fii tratată așa. Dar parcă prea se face ditamai armăsarul din țânțarul cel mai leșinat.
Nu e neapărat transfobie pură, e doar prostie comună. Dar filmul țipă „TRANSFOBIE!” la fiecare colț, de parcă toată lumea o urăște exclusiv pentru că e trans.
Exagerează. Și asta strică mesajul. Când bagi prea mult piper, nu mai simți cartoful.
🎬 Povestea, nu tema
Eu nu pot să laud un film doar pentru că abordează o temă sensibilă. Asta ar însemna să discriminez. Tratez de pe picior de egalitate, așa cum e normal.
Comentez pe seama poveștii, nu contează cine e în rol principal: transsexual, homosexual, lesbiană sau ce alte combinații mai sunt.
E povestea bună? Atunci să curgă laurii. E povestea banală? Atunci reacționez ca atare.
Una mujer fantástica a luat premiul pentru că era anul potrivit, tema potrivită. Hollywood-ul s-a bătut frumos singur pe spate și a zis „uite, și noi putem fi progresiști”.
Dacă iei filmul la puricat, e mediocru. Chiar m-am amuzat de ipocrizia unora care spuneau că „the movie is – otherwise – fairly unremarkable”, dar apoi îl lăudau pentru curajul avut de a se lua la trântă cu un asemenea subiect.
🎭 Execuția
Imaginea e frumoasă, da’ aia nu face un film mare. Regia e ștearsă, iar dialogurile sunt de duzină („Lasă-mă să-mi plâng iubitul în pace”).
Personajele secundare sunt niște caricaturi de răutate: băiatul mortului e ultimul bulangiu, prietenii lui sunt tomberoane ambulante, iar fosta nevastă e o scorpie.
Doar Marina e bună și restul lumii e rea. Păi așa e ușor să faci un film: pune un sfânt și 100 de diavoli și gata, ai dramă.
✨ Ce funcționează
Chiar dacă am cam beștelit producția, nu înseamnă că este un film rău, ci doar supraevaluat. Are și câteva aspecte pozitive.
În primul rând, Daniela Vega joacă bine, de parcă trăiește filmul, nu doar că-l interpretează. Aici nu am nimic negativ de comentat.
Ce-i al ei e al ei. Are momente de introspecție care te apasă mai tare decât o mahmureală după revelion.
Plus că e trans în viața reală, deci nu e doar o coafură și o fustă pusă de-un regizor inventiv.
Beneficiază de câteva scene devastatoare și cred că majoritatea actrițelor născute femei (acum li se spune cisgender) n-ar fi putut duce încărcătura aia fără să pară teatral. Ea o face simplu, pentru că e viața ei. Respect.
🧩 Subtilitatea care salvează filmul
În al doilea rând, filmul nu are flashback-uri din tinerețe, nu are scene în care Marina plânge în fața oglinzii pentru că i se văd câteva firicele de barbă, nu are dialoguri gen „tata mă blestemă pentru că m-am tuns scurt”.
Nici măcar nu știi dacă a făcut sau nu intervenții chirurgicale. Și asta e fantastic (scuzați jocul de cuvinte). Pentru că regizorul spune: nu contează. Ea e femeie acum, punct.
Restul e curiozitate bolnavă. În lumea în care fiecare film cu temă LGBTQ+ trebuie să arate chinul, ăsta zice „hai lăsați-mă să-mi plâng mortul, pentru că am trecut deja de toate alea”. Și e revigorant.
Dacă era să fiu rău, aș fi spus că filmul e făcut doar să ia premii. Problema identității de gen e reală, iar Una mujer fantástica nu o transformă în circ.
Arată cum o persoană trans e bănuită automat când moare un bărbat mai în vârstă.
Arată cum familia mortului preferă să creadă că e o curvă decât să accepte că tatăl lor iubea pe cineva diferit.
Arată cum poliția te întreabă de penis când tu vrei doar să dai o declarație.
Fără să intru în teritoriul spoilerelor, filmul are și câteva scene fanteziste. Aia cu vântul mi s-a părut sublimă, pentru că simbolizează dorința Marinei de a merge înainte, când toată lumea o trage înapoi.
🏆 Verdict
Filmul abordează o problemă reală, cum e să fii trans într-o lume de ipocriți, dar o face prea banal pentru a mă impresiona cu adevărat.
E mai mult un manifest, nu o operă de artă. Și manifestele îmbătrânesc prost, mai ales când tema e rapid bagatelizată.
Dacă vrei să vezi o femeie trans cum suferă frumos, cu lumină naturală și pauze lungi cât ziua de post, bagă-l pe ăsta.
Dar consideră-te avertizat, dacă în locul Marinei ar fi fost Mărioara din Slobozia Moară, Academia ar fi aruncat la coș filmul, nici măcar nu s-ar fi uitat la el.
Trailer
