Touch Me Not este un film premiat la Berlinale, un festival de prestigiu. Trebuia văzut, nu?
📖 Premisă
O femeie de vârstă mijlocie, Laura (Laura Benson), are o problemă: nu suportă să fie atinsă.
Până aici, ok, subiect uman, interesant.
Apoi apare Tómas, un tip fără păr care își explorează sexualitatea, și Christian, un bărbat cu dizabilități severe care, spre deosebire de Laura, n-are nicio reținere în a-și trăi viața sexuală.
Habar n-am dacă ăsta este film sau documentar. Cele mai multe dintre personaje au același nume ca actorii care le interpretează. Așa că puteți da cu banul ca să decideți.
💭 Comentariu
Filmul ăsta a luat Golden Bear la Berlin International Film Festival. Adică premiul mare. Trofeul ăla care ar trebui să garanteze că ai văzut ceva important.
În teorie, Touch Me Not vrea să vorbească despre intimitate, frici, prejudecăți și despre cum arată frumusețea când nu mai ești orb.
În practică, e ca și cum ai sta la terapeut cu un prieten care filmează tot și apoi îți bagă camera în față și-ți zice: „hai, fii sinceră, de ce nu vrei să te vadă nimeni goală?”
🧠 Paradoxul „filmului profund”
Și aici începe paradoxul: cu cât e mai lăudat ca fiind „curajos” și „revoluționar”, cu atât ai senzația că poate… doar se preface foarte bine că are ceva de spus.
Scot pe tarabă marfa mai bună, pentru că nu am prea multă. Și voi încerca să mă abțin din a folosi cuvinte triviale, având în vedere subiectul, dar nu știu dacă voi rezista.
🌟 Singurul punct cu adevărat viu
Christian e singurul care salvează filmul de la un dezastru complet. Gagiul ăsta e mai autentic decât toți artiștii la o ceremonie fandosită, unde toți se prefac că se bucură că-s acolo.
În ciuda dizabilității grave de care suferă, are o viață sexuală activă, știe ce vrea și nu-și plânge de milă. Când apare el pe ecran, simți că ai intrat într-un alt film.
Este unul dintre oamenii care chiar au ceva de spus. Că-i mai curg bale la gură, asta e altă discuție. Nu intru mai mult în detalii, pentru că nu vreau să fiu insensibil.
🎬 Curaj vs. rezultat
Regizoarea Adina Pintilie are curaj, pot să recunosc asta. Nu oricine filmează un tip cu handicap grav în momente intime, iar apoi pune personajul principal să se uite la înregistrare ca la un tutorial de viață.
E un demers original, dar nu orice idee trebuie și transformată în film. Dar curajul există. Nu ai cum să-l negi.
Și imaginea e faină. Culori reci, cadre lente, tot tacâmul de film de festival care arată scump.
❗ O temă puternică, irosită
Ca să fiu corect până la capăt, tema de bază e una puternică, greu de ignorat.
Corpul uman chiar e o minune. Cu toate imperfecțiunile lui, cu fragilitatea și limitele pe care le are, rămâne ceva ce merită înțeles și acceptat, nu ascuns sau judecat.
Și, dincolo de asta, filmul încearcă să vorbească despre intimitate. Despre cât de greu e, de fapt, să te apropii de cineva. Nu doar fizic, ci emoțional.
Despre frica de a fi văzut cu adevărat, fără mască, fără protecție. Pentru unii, intimitatea e libertate. Pentru alții, e un blocaj aproape imposibil de depășit.
Problema nu e ce vrea să spună filmul. Problema e cum o spune. Pentru că în loc să construiască o conexiune reală, ajunge să te țină la distanță.
În loc să te facă să înțelegi intimitatea, te face doar să o observi din exterior și, în unele cazuri, să o respingi și mai mult.
Și aici e ratarea mare: vorbește despre apropiere, dar nu te lasă niciodată să te apropii cu adevărat.

💤 Problema majoră: plictiseala
Filmul e plictisitor cu spume. Trece de două ore și se întâmplă atât de puține lucruri interesante încât începi să-ți verifici pulsul. Tăceri lungi, priviri „profunde”, sensuri inexistente. Nu e slow cinema. E slow… nimic.
Personajul principal este enervant din cale afară. Înțeleg trauma, înțeleg blocajul. Dar la un moment dat nu mai e empatie, e iritare. Nu face nimic, nu evoluează, doar contemplă.
„Nu mă atinge”, am înțeles, dar nici nu mai sta să te uiți la alții cum se ating și apoi să te plângi că ești singură.
👀 Voyeurism fără sens
Laura e un fel de anti-Louis C.K. Dacă el avea obsesia să fie privit, Laura are obsesia să privească. Nu participă, nu se implică, doar asistă la intimitatea altora.
E voyeurism pasiv dus la extrem. Și, mai grav, fără nicio evoluție reală.
Scenariul e aproape inexistent. Nu există arc narativ, nu există conflict clar, nu există rezolvare.
Filmul începe… și apoi se termină. Atât. E ca și cum ai citi introducerea unei cărți și ai decide că ai înțeles tot.
🔍 Zoom-ul care te bagă în piele
Deși sună ca o laudă, nu este. Este de apreciat calitatea camerei, serios. Are un zoom atât de puternic încât dacă mai insista puțin, vedeam și acarienii din porii pielii.
Nu mai e intimitate, e microscop. Te bagă atât de aproape încât nu mai analizezi emoții, analizezi texturi.
⚠️ Nu e pentru oricine
Și, nu în ultimul rând, filmul nu e pentru oricine. Deloc. Eu nu mă oripilez ușor, deci n-am fost dat peste cap de ce arată filmul. Deși nu am fost departe, unele imagini sunt… greu de urmărit până la capăt.
Nu vorbim de disconfort artistic, ci de momente care se duc periculos spre zona aia unde nu mai știi dacă e cinema sau doar ai deschis ușa greșită.
🤦♂️ Frustrarea finală
Se pare că românii au devenit experți în a transforma filme porno în producții lăudate pe la festivaluri. Asta mă face să mă întreb ce frustrări sexuale au criticii încât ajung să premieze așa ceva.
Ce fraier a fost Titus Steel. Dacă știa asta, se ducea cu filmele lui pe la festivaluri de prestigiu și făcea prăpăd.
Nu vreau să zic că Touch Me Not este scârbos prin ce arată, doar că nu e ideea mea de intimitate.
Nu mă apuc să comentez despre ce îi excită pe unii oameni (scuipat în gură, legat cu sfoară și alte asemenea activități BDSM), fiecare are perversiunile lui.
Dar nu m-am simțit deloc confortabil urmărind orgiile depravate (nah, că până la urmă judec) și cadrele interminabile cu penisuri flasce în prim-plan.
Poate alte persoane se simt bine urmărind așa ceva, eu prefer clasicul, pentru că sunt de modă veche.
S-ar putea să aveți ghinionul ca, după ce vedeți filmul ăsta, să începeți să urâți sânii, pentru că îi vedeți exact acolo unde nu te-ai aștepta să-i vezi.
Poate sunt încuiat la minte, dar mie îmi place să văd sânii acolo unde le este locul, unde i-a pus mama natură, nu un chirurg estetician, dacă știți unde bat.
🏆 Verdict
Subiectul era bun, doar că filmul se crede prea revoluționar. Șocul e acolo, da. Dar șocul fără substanță e doar zgomot.
Chiar dacă m-a deranjat ce arată, am reușit să-l duc până la capăt cu conținutul stomacal la locul lui.
Mai mult m-a deranjat că nu are nimic concret de spus. Să te uiți la penisuri mediocre, sâni fleșcăiți și diverse activități sexuale vândute ca artă nu e cinema, e XXX mascat în profunzime.
Dincolo de șoc, nuditate și „curaj artistic”, nu rămâne nimic. Nicio idee care să te urmărească. Nicio emoție reală. Nicio revelație. Doar senzația aia că ai stat prea mult într-un loc în care nu aveai ce căuta.
Și, cel mai grav, e o experiență care te face să nu mai ai chef să încerci și alte filme „curajoase”, pentru că ți-a consumat toată răbdarea pe loc.

Trailer
Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți