Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Enescu, jupuit de viu este un film biografic despre marele nostru George Enescu, care a circulat pe la festivaluri.
Oare de ce nu și în cinematografe?
📖 Premisă
La fel ca în Maria Tănase, nici aici nu avem parte de o biografie clasică, în care violonistul-minune cucerește Parisul, revine acasă și compune Oedip privind melancolic pe fereastră, cu o cană de ceai lângă el.
Filmul preferă ideea unui „portret intim”, construit în jurul fragilității artistului și al relației complicate dintre Enescu, interpretat de Mircea Dragoman, și Maruca Cantacuzino, jucată de Theodora Sandu.
Titlul provine dintr-o notă lăsată de un grafolog lângă semnătura lui Enescu și stabilește încă de la început direcția poveștii. Nu ar trebui să vedem un titan urcat pe soclu, ci un om căruia i se observă carnea, nu doar aura.
Intenția este limpede și chiar frumoasă: să descoperim ce rămâne din George Enescu după ce sunt date jos decorațiile, gloria și eticheta de geniu.
💭 Comentariu
Când auzi un titlu precum Enescu, jupuit de viu, te aștepți ca filmul ori să-ți zguduie sufletul, ori să te lase privind în gol și întrebându-te: „Măi să fie, dar ce-am văzut eu aici?”.
Mno, în cazul meu a fost a doua variantă.
Din păcate, la fel ca Maria Tănase, și această producție se dovedește mult prea modestă pentru dimensiunea personajului pe care încearcă să-l prezinte.
👀 Anacronisme – Discrete, dar tot îți sar în ochi
Măcar am fost scutit de anacronismele uriașe care m-au scos complet din sărite în alte filme românești de epocă.
Există și aici detalii discutabile, însă sunt mai bine ascunse. Unele coafuri, costume sau clădiri nu par să aparțină perioadei respective, dar îți trebuie un ochi cât de cât format pentru a le observa.
Nu este un film făcut în bătaie de joc. Se simt ambiția, munca și respectul pentru subiect. Problema este că bunele intenții nu pot ascunde limitele execuției.
🤨 Ce NU reușește filmul… prea des
Nu înțeleg de ce te apuci să faci un film despre George Enescu și alegi să dai la o parte tocmai esența lui: geniul creator.
În loc să-l descoperim pe Enescu în procesul artistic, să-i vedem obsesia, disciplina, îndoielile și efervescența, filmul își consumă mare parte din energie urmărind relația lui cu Maruca.
Sigur, și viața intimă poate spune multe despre un artist. Numai că aici relația ajunge să ocupe locul muzicii, nu să o completeze.
În loc să-l urmăresc compunând, am ajuns să-l văd dirijându-și bagheta magică prin sonata intimă a Marucăi.
Apropo, mă mir că Theodora Sandu nu s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, pentru că face multă paradă de modă în Grădina Edenului, dacă știți unde bat.
💔 Relația – Nu e telenovelă, dar nici nu salvează filmul
Trebuie totuși spus că relația dintre Enescu și Maruca nu este transformată într-o telenovelă de epocă și nici într-o ediție specială din Insula Iubirii.
Sunt doi oameni orgolioși și fragili, care se iubesc, se rănesc, se caută, se pierd și se regăsesc. Enescu nu este prezentat ca un martir perfect, iar Maruca nu este redusă la imaginea unei muze capricioase.
Filmul încearcă să surprindă nuanțele relației, iar în unele momente chiar reușește.
Păcat că dialogurile devin prea explicative. Personajele pun în cuvinte lucruri pe care privirile și gesturile le transmiseseră deja. În loc să lase emoția să respire, filmul simte uneori nevoia să ne explice ce tocmai am văzut.
🎥 Regia – Nu prea știe ce vrea
Enescu, jupuit de viu este pe rând docudramă, portret poetic, frescă de epocă, confesiune intimă și biografie clasică.
Însă filmul încearcă să le înghesuie pe toate în aceeași cameră.
Uneori pare un film de artă franțuzesc. Alteori arată ca un spectacol de teatru filmat. Câteva minute mai târziu, devine o biografie convențională.
Toate trei pot funcționa, dar nu în același minut.
🎨 Imaginea – frumoasă, dar prea lustruită
Nu pot spune că filmul este urât. Cadrele sunt îngrijite, compozițiile sunt atent aranjate, iar lumina caută permanent eleganța.
Numai că eleganța aceasta devine sterilă.
În scenele în care ar trebui să simțim durerea, mizeria sau tensiunea, decorurile rămân curate, ordonate și perfect iluminate. Totul pare pregătit pentru o fotografie de prezentare.
Pe alocuri, imaginea capătă aspectul unei producții de televiziune, undeva între teatru filmat și un episod din Lecții de viață de la Pro TV, program pe care maică-mea îl consumă în cantități industriale, deci vorbesc în deplină cunoștință de cauză.
În loc ca Enescu să fie jupuit de viu, el este aranjat pentru poză.
🎼 Muzica – da, aici filmul respiră
Partiturile lui Enescu îți intră inevitabil pe sub piele.
Orice producție despre el pornește cu un avantaj uriaș: chiar și atunci când imaginea sau regia nu reușesc să transmită măreția artistului, muzica o face fără efort.
Aici, muzica nu este doar ornament. Devine o extensie a personajului și, probabil, cea mai autentică parte a întregului film.
Din păcate, rămâne prea des în fundal, deși tocmai ea ar fi trebuit să stea în centrul poveștii.
🎭 Actorii – aici e marea bubă
Mircea Dragoman a fost ales probabil și datorită asemănării fizice cu portretele lui George Enescu.
Dincolo de această asemănare, însă, nu am reușit să-l simt pe deplin integrat nici în personaj, nici în epocă.
Nu cred că vina îi aparține în totalitate. Regia, machiajul și costumele nu reușesc să facă vârstele personajului credibile.
Enescu, la 27 de ani arată, fără supărare, ca un domn care se apropie de 50. Machiajul nu face aproape nimic pentru a ascunde vârsta reală a actorului.
Exact în perioada în care Enescu era tânărul-minune care cucerea Europa, filmul ne oferă imaginea unui profesor de conservator obosit după trei generații de studenți.
În loc să simți energia unui artist aflat în plină ascensiune, ai impresia că și-a uitat ochelarii pe noptieră și a venit direct la repetiție după ce și-a luat pastilele pentru reumatism.
Nici în cazul Marucăi trecerea timpului nu este convingătoare. Personajul arată aproape la fel în tinerețe și la maturitate, ceea ce produce câteva momente involuntar comice.
La un moment dat, mă întrebam cine este domnul cu care vorbește.
Era fiul ei.
Părea mai în vârstă decât propria mamă, iar fiica, interpretată de Kira Hagi, părea de aceeași generație cu ea.
Poate că pentru unii sunt detalii neimportante. Într-un film biografic care se vrea profund, riguros și autentic, asemenea lucruri rup însă complet iluzia.
🏆 Verdict
Hai că nu mai are rost să cânt fals: Enescu, jupuit de viu este un film slăbuț.
Măcar nu ajunge la nivelul dezastrului numit Maria Tănase, dar aceasta este o consolare destul de palidă.
Se vede că proiectul a fost realizat cu inimă, muncă și respect pentru George Enescu.
Numai că respectul pentru subiect nu este suficient atunci când regia este nehotărâtă, imaginea pare televizată, vârstele personajelor nu sunt credibile, iar creația artistică a compozitorului este împinsă în spatele unei povești de dragoste destul de comune.
Este trist că unele dintre cele mai mari nume ale culturii românești primesc asemenea ecranizări subțiri din punct de vedere cinematografic.
Dacă știi că nu ai resursele necesare pentru a recrea o epocă și pentru a spune povestea unui asemenea titan, poate că nu este suficient să te apuci de film doar fiindcă intenția este nobilă.
Serios acum, acestea sunt filmele pe care le meritau Maria Tănase și George Enescu?
Producții care par făcute cu un buget de două grisine expirate și care se concentrează mai mult pe viața de zi cu zi decât pe geniul artistic?
Trailer
