Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Da, mi-am rupt o zi să mă delectez cu răgălia asta absolută de așa-zis documentar. Am terminat serialul. Toate cele șapte episoade.
Și jur pe ce am mai sfânt că am nevoie de o cură de dezintoxicare după mizeria asta infectă.
Am stat, am notat, am vomitat simbolic de vreo 37 de ori și am ajuns la concluzia că dacă ar exista un premiu pentru cel mai mare căcat pseudo-documentar care se ia prea în serios, Cămătarii ar lua trofeul fără să dea șpagă.
Urmează limbaj dur, dar m-am abținut să nu fiu și mai dur, pentru că acest documentar merita cuvinte pe care le auzi doar în pușcărie.
Nu ați vrea să citiți varianta inițială. Ar fi plâns dicționarul.
📖 Premisă
Cămătarii nu urmărește doar apariția unor băieți săraci din Ferentari care au ajuns să facă bani din cămătărie.
Serialul își propune ceva mult mai ambițios: să spună, prin istoria familiei Cămătaru, povestea lumii interlope românești înainte și după Revoluție și, odată cu ea, povestea unei țări în care autoritățile au ascuns criminalitatea, au ignorat-o sau au fost depășite de ea.
Trecem prin copilăria fraților, prin școlile de corecție, prin pușcăriile comuniste, prin plecările în străinătate, întoarcerea de după 1989, primii bani serioși, cluburi, relații, alianțe, rivalități și războaie pentru influență.
Vedem cum doi frați din Ferentari ajung personaje centrale într-o lume în care reputația, frica și violența valorau uneori mai mult decât legea.
💭 Comentariu
🎭 Legenda scrisă chiar de ei
Ca premisă, materialul este extraordinar. Ai aici nu doar biografia unei familii, ci și o bucată urâtă și fascinantă din istoria recentă a României.
Deși serialul are o poveste uriașă de spus, problema este că lasă personajele principale să-și scrie singure legenda.
Diferența e că o istorie adevărată i-ar asculta și pe oamenii peste care au trecut, nu doar pe ei.
Voyo și PRO TV s-au apucat să ne servească o porție de „documentar artistic” de 7 episoade despre clanul fraților Cămătaru.
Dar hai să fim serioși, ăsta nu e documentar, e un reality show de cinci stele pentru interlopi care nu știu să lege două propoziții fără să bage un „ai înțeles?”.
E un monument de tupeu și ipocrizie împachetat într-un ambalaj de „demers artistic” și „echidistanță”.
Da, domne, echidistanță! Cum să nu fie echidistant când îi pui pe criminali să povestească ce fain era când furau pitpalaci și cum îi apăra mămica la școală? Asta e echidistanță, bă? Domnule Anghel Damian, ne-ai luat de proști.
Frații Cămătaru nu-și povestesc ascensiunea ca pe un șir de infracțiuni. Pentru ei, totul e o mare epopee de familie. Au fost săraci, au fost persecutați, au supraviețuit, au devenit puternici și și-au apărat apropiații.
Din povestea lor, ei n-au început niciodată nimic. Au fost mereu obligați să reacționeze, să se apere, să supraviețuiască. De parcă frica și suferința din jurul lor au apărut singure.
E ca și cum ai face documentar despre Hitler, luându-i interviu mustăciosului și ăsta se plânge că a comis genocid pentru că nu l-a iubit mămica. Și, până la urmă, ce rău a făcut? A generat căldură gratis. Cam așa e și cu Cămătarii noștri.
🧠 Onoare, strategie și alte povești
Ce ni se spune? Păi în primele minute deja aud că Nuțu e „un lider strategic”. Lider strategic? Ăla e un interlop care a terorizat oameni, frate, nu e un general de armată.
Ei vorbesc cu o seninătate incredibilă despre respect, onoare, familie, principii și structuri sociale, de parcă ar fi niște filosofi ai cartierului, nu niște interlopi.
Își împachetează amenințările și violența în cuvinte mari, de parcă simplul fapt că le numesc „onoare” le-ar face mai puțin jegoase. Da’ când scoți cuțitul sau ameninți cu ruperea picioarelor, asta e onoare? În ce lume trăiți, mă?
Versiunea pe care și-o construiesc despre propria ascensiune e simplă: niște frați din Ferentari, copilărie grea, sărăcie și lipsuri, apoi „am crescut”, „am făcut bani”, „am ajuns sus”.
Dar cum au ajuns? Păi din cămătărie, bă, din împrumutat cu dobândă de rupi buzunarele, din bătut, din amenințat, din furat. Dar ei o zic de parcă ar fi vândut legume la piață.
„Noi n-am făcut nimic greșit.” Vai de morții tăi de regizor! N-au făcut nimic greșit, da’ au stat la pușcărie ani buni. Insuficienți, zic eu. Probabil că era vacanță, nu? Că doar n-au făcut nimic greșit, s-au plimbat degeaba.
🛡️ Copilăria grea, scut pentru orice
Și ce face regizorul? Ne servește copilăria lor cu lingurița, pune accent pe sărăcie, pe cum furau ei găini sau cum le era foame.
Bă, dacă toți care am avut copilărie grea am deveni interlopi, era plină România de cămătari. Dar nu, majoritatea am muncit, am tras, am învățat, am făcut ceva cu viața noastră fără să călcăm pe cadavre.
🔥 Eroii de carton ai lumii interlope
Vă dați seama? Niște analfabeți funcționali agramați care habar n-au să vorbească două fraze fără să comită trei erori de acord sunt puși pe piedestal.
Vocabularul lor e mai sărac decât un buletin de șomaj. Și îi vezi cum povestesc cu zâmbetul pe buze cum comiteau ei infracțiuni grave. De parcă zici că au jumulit o găină, nu că au distrus vieți.
„Da’ ce-am făcut noi? Niște infracțiuni de bun simț”. Ce mama dracului sunt alea? Infracțiunea e infracțiune, frate. Nu există infracțiune politicoasă sau cu obraz subțire.
Ăsta da tupeu. Să spui așa ceva și să nu-ți fie rușine, să te uiți în ochii oamenilor și să zici că tu n-ai făcut nimic rău.
Apoi apare și fiica unuia dintre ei și ne spune, plină de emoție, că tatăl ei nu avea haine la școală, că nu trebuie să-l judecăm și că el este eroul ei. E tatăl ei și este de înțeles că îl privește altfel decât restul lumii.
Problema e că serialul bagă și mărturia asta tot în povestea cu săracul copil persecutat care a ajuns erou pentru familia lui.
Aflăm din nou cât a suferit el, cât de greu i-a fost și cât de mult și-a iubit copiii.
Dar despre familiile afectate de acțiunile clanului cine vorbește? Cine le ascultă povestea? Nimeni. Și uite-așa, rudele primesc minute întregi ca să plângă și să-și spele imaginea. Victimele nu primesc nici măcar un scaun în fața camerei.
🎤 Corul care le cântă în strună
Dar cea mai mare bătaie de joc e când apar specialiștii. O psihologă sau ceva de genul, care vorbește despre inteligența și magnetismul lor. Mai era puțin și îi numeau Mesia și Duhul Sfânt.
Inteligența lor e să fure, să amenințe și să scape de pușcărie. Atât. Nu e nicio inteligență strategică, e doar șmecherie de cartier dusă la extrem.
Dar psihologa ne vorbește despre ei ca despre niște personalități fascinante. Fascinante pentru cine? De când faptul că știi să bagi frica în oameni și să-i controlezi te transformă într-o personalitate fascinantă?
Apropo, când îi vedeam cum dădeau dedicații maneliștilor, eu mă uitam și mă gândeam: „Bă, fraților, ăștia sunt niște criminali nenorociți!”
Dar uite că în serial sunt niște „antreprenori de succes”. Se vede treaba că dacă ai bani, ești iertat de toate. Nu contează că ai lăsat oameni fără casă, fără demnitate, fără nimic. Contează că ai ajuns să dai dedicație la maneliști și să ai case cu piscine.
🎬 Arta de a glorifica jegul
Regizorul Anghel Damian se dă de ceasul morții pe Facebook să ne spună nouă, pulimea, prostimea, că n-am înțeles noi demersul lui artistic.
Demersul tău e să faci o reclamă pentru interlopi. Atât. E ca și cum ai face un film despre violență domestică și ai întreba doar agresorul cum s-a simțit.
Dar tu, Anghele, ești artist. Tu vezi mai departe. Tu ai o viziune. Păi viziunea ta e să pui citate din oameni celebri sau din supraviețuitori ai Holocaustului la final de episod, ca și cum ai vrea să faci o asociere între ăștia și personalități care chiar au avut ceva de spus în istoria culturală a umanității.
Cum să pui peste povestea unor cămătari citate din supraviețuitori ai Holocaustului, de parcă toate suferințele astea ar face parte din aceeași poveste? Ești sănătos la cap, Anghele? Chiar nu ți-ai dat seama ce asociere deplasată creezi?
🤖 Epopeea interlopă, generată cu AI
Și montajul, Doamne, montajul! Mai ales secvențele generate cu AI, folosite ca să reconstituie aventurile lor din trecut.
În loc să aducă informație sau autenticitate, imaginile astea îi transformă în niște eroi tragici de legendă urbană. De parcă n-am urmări povestea unor infractori, ci originile unor personaje mitologice care au luptat împotriva lumii.
Numai că, pe lângă faptul că îi glorifică, secvențele arată și groaznic. Au acel aspect artificial, lucios și mort al imaginilor AI făcute pe fugă, cu personaje rigide, mișcări nenaturale și cadre care par desprinse dintr-un joc video ieftin.
În loc să dea greutate trecutului, îl transformă într-un kitsch digital tratat cu o solemnitate ridicolă. Toată legenda interlopă ajunge să semene cu un videoclip făcut de cineva care tocmai și-a cumpărat primul abonament la un program AI.
🚫 Cealaltă jumătate a poveștii nu există
Acum vine partea care mă face să-mi sară mucii. Regizorul se lăuda pe Facebook că a realizat un documentar echidistant, că n-a luat partea nimănui.
Echidistant, zice el. Știți câte interviuri cu victimele clanului sunt în cele 7 episoade?
V-o zic eu, pentru că m-am uitat m-am uitat ca un prost la fosa asta septică plină cu diaree artistică.
NICIUNUL. NICIO VICTIMĂ, NICIO VOCE PROTEJATĂ, NICIO MĂRTURIE DIN CEALALTĂ PARTE.
Absolut nimic. Totul e din perspectiva cămătarilor, care se victimizează non-stop: „Noi n-am făcut nimic rău, acuzațiile sunt inventate, suntem niște victime ale sistemului.”
Păi și oamenii amenințați, intimidați, bătuți, deposedați sau obligați să trăiască în frică? Unde sunt ei? Unde sunt familiile care au suportat consecințele? Unde este cealaltă jumătate a poveștii?
Apar un polițist, un fost procuror, da’ apar 10 secunde și nu spun mare lucru. În rest, e monologul clanului.
Din momentul ăsta, poți să-i spui cum vrei, numai documentar echidistant nu. Sunt șapte episoade în care clanul primește dreptul la replică și își spală trecutul cum știe mai bine.
🏛️ Adevărul pe care serialul îl spune fără să vrea
Acum, ca să nu fiu doar cu ura, hai să recunosc că serialul are și o parte interesantă, fără să vrea.
Scoate în evidență cât de incompetent, fragil și corupt este statul român. E evident că până în 1989 se ascundea tot ce ținea de criminalitate, ca să pară că în România curge lapte și miere, iar după 1989 statul a fost luat pe sus de ascensiunea interlopilor.
Cu relații, șpăgi și un stat care abia se ținea pe picioare, mulți dintre criminali au primit pedepse mici față de gravitatea faptelor comise.
E o lecție amară despre cum funcționează România reală. Dar asta e o concluzie pe care ți-o tragi tu singur, nu e ceva ce serialul îți spune în mod expres. Aia e partea și mai tristă.
🏆 Verdict
Nota mea este un mare zero barat.
Nu pentru execuția tehnică. Serialul este bine filmat, are atmosferă și, lăsând la o parte reconstituirile AI de o calitate jalnică, este realizat cât de cât profesionist.
Zero îi dau pentru ce alege să facă din toată povestea asta: îi lasă pe interlopi să se victimizeze, îi filmează ca pe niște legende și uită aproape complet de oamenii care au avut de suferit. Iar după toate astea mai are și tupeul să se declare echidistant.
Documentarul ar fi trebuit să se numească „Cum să faci reclamă pentru infractori și să scapi basma curată”.
Cămătarii putea fi un material important despre criminalitate, frică, sărăcie, corupție și slăbiciunea statului român. A ales să fie o legendă spusă de oamenii care au tot interesul să o înfrumusețeze.
Dacă vrei să vezi cum se descriu interlopii pe ei înșiși, serialul îți oferă șapte episoade.
Dacă vrei să afli ce au trăit victimele lor, ce a făcut justiția și cum a fost posibil ca asemenea rețele să acumuleze atâta putere, va trebui să cauți în altă parte.
Problema nu este că îi lasă să vorbească. Era firesc să le auzim versiunea.
Problema este că, după ce îi lasă să vorbească, aproape nimeni nu le răspunde.
La final nu rămâi cu vreo lecție și nici cu vreo întrebare care să te roadă. Rămâi doar cu senzația că ai pierdut șapte ore uitându-te la niște oameni care se cred mai presus de orice, filmați de parcă ar fi niște zei.
Trailer
