Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După zeci de ani de la versiunea plină de kitsch cu Dolph Lundgren în rol principal, iată că a apărut un Masters of the Universe modern.
🎬 Premisă
Prințul Adam (Nicholas Galitzine – The Sheep Detectives) este moștenitorul tronului din Eternia, o lume care arată de parcă o trupă de heavy metal din anii ’80 ar fi descoperit steroizii și magia în aceeași zi.
Tatăl lui este regele Randor, mama este regina Marlena, iar de partea binelui mai avem personaje precum Duncan (Idris Elba – Zootopia 2) și Teela (Camila Mendes – Palm Springs).
De cealaltă parte se află Skeletor (Jared Leto – Tron: Ares), care vrea sabia magică a lui Adam și, evident, puterea absolută.
Adam ajunge pe Pământ, pierde sabia, petrece ani întregi încercând să o găsească, iar apoi trebuie să se întoarcă în Eternia pentru a salva ce a mai rămas de salvat.
💭 Comentariu
Povestea este simplă și funcțională. Nimic revoluționar, nimic spectaculos de prost.
Este un pretext suficient de solid pentru a pune personajele să se bată, să alerge după artefacte magice și să împartă replici mai mult sau mai puțin inspirate.
🤔 Pentru cine este filmul ăsta?
Acum vine marea mea dilemă: pentru cine a fost făcut filmul ăsta?
Masters of the Universe se bazează pe desenul animat de la începutul anilor ’80, care este un produs al vremurilor sale, nerezistând testului timpului.
Așadar, audiența de bază este mult trecută de 40 de ani, de aceea apariția filmului în 2026 este un mister greu de descifrat.
Dacă ținta lui principală sunt fanii inițiali, ei bine, umorul ăla infantil care mergea în copilărie nu mai funcționează acum.
Dacă ia în colimator copiii de azi, ghiciți ce? Puradeii neînțărcați de acum nu sunt interesați de un personaj blond și tăntălău numit generic He-Man.
Ei au alte preocupări, cum ar fi să spameze pagina CinemaCity, cerând în disperare o mizerie colosală numită Uimitorul Circ Digital, serial animat care mi-a pus capac după jumătate de episod de imbecilitate pură.
De aceea, amestecul de umor stupid, de tip Love and Thunder, personaje tălâmbe și acțiune brutală nu a fost deloc strălucit.
Dar s-o iau pas cu pas. Părțile bune sunt acțiunea și muzica.
⚔️ Acțiunea lovește mai tare decât te-ai aștepta
Travis Knight demonstrează încă o dată că știe să filmeze lupte. Nu avem 50 de tăieturi pe secundă și nici camere care se învârt haotic. Se văd pumnii, se simte impactul, iar pentru un PG-13 filmul este surprinzător de violent.
Nu e vorba despre sânge gârlă, dar ai senzația că luptele dor. Oamenii sunt proiectați prin pereți, oasele trosnesc satisfăcător și se moare la greu.
Sunt momente care m-au făcut să mă gândesc la desenele animate vechi, doar că filtrate prin imaginația unui adult care și-a dorit mereu o versiune mai brutală.
Că scenele din pădurea de pe Eternia seamănă suspect de multe cu secvențe din luptele din Star Wars, nu comentez, mă fac că nu am observat. Dar știm prea bine de ce a apărut He-Man prima oară.
🎸 Coloana sonoră fură spectacolul
Punctul cu adevărat forte al filmului este coloana sonoră. Nu exagerez când zic că este fabuloasă.
Orchestrațiile epice se îmbină surprinzător de bine cu chitarele electrice, iar piesele licențiate sunt alese cu mult mai multă grijă decât te-ai aștepta. Chiar dacă uneori sunt lipsite de orice subtilitate. Dădeam din cap, dar îmi și dădeam ochii peste cap când auzeam The Power a celor de la Snap.
Când începe câte un solo epic de chitară în timpul acțiunii, n-am mai stat să mă gândesc la multiplele defecte ale filmului. Pur și simplu zâmbeam.
Sincer, coloana sonoră este cel mai bun personaj din tot filmul.
😂 Umorul care omoară orice emoție
De aici încolo încep necazurile, cel mai mare fiind umorul.
Nu spun că glumele sunt proaste pentru că filmul este destinat și copiilor. Problema este că apar exact când nu trebuie. Adică mai mereu.
Filmul construiește o scenă dramatică. Cineva este pe punctul să moară. Un personaj suferă. Altul își pierde un părinte. Emoția începe să funcționeze.
Și apoi apare cineva cu o replică tâmpă, care sparge solemnitatea momentului. Bum. Tensiunea dispare. Bum. Emoția moare. Bum. Tot ce tocmai ai simțit este anulat de o poantă stupidă. Mai lipseau caprele urlătoare și tacâmul era complet.
Problema nu este că există glume. Problema este că filmul pare incapabil să stea serios mai mult de 20 de secunde.
Și multe dintre glume au o tentă sexuală atât de evidentă încât te întrebi dacă scenariul a fost scris de niște adolescenți care tocmai au descoperit internetul.
Fisto repetă obsesiv variațiuni ale aceleiași glume despre „fisting people”, iar filmul continuă să insiste pe ea de parcă ar fi găsit noua definiție a comediei.
Iar Evil-Lyn (Alison Brie – Together) afișează un zâmbet aproape orgasmic ori de câte ori Skeletor o bruschează, de parcă scenariul ar încerca să transforme o relație toxică într-o glumă recurentă.
Până spre final, am început să nu-mi mai pese foarte mult de soarta personajelor, pentru că știam că oricum urmează cineva care va strica momentul cu o remarcă sarcastică.
🤦 Filmul căruia îi este rușine că este He-Man
Poate este doar o impresie, dar filmul se rușinează că este He-Man. Scenariul suferă de o boală modernă care afectează multe adaptări recente: pare rușinat de propriul material sursă.
În loc să îmbrățișeze cu mândrie faptul că este un film cu He-Man, unde un tip ridică o sabie magică și strigă „By the Power of Grayskull!”, personajele simt constant nevoia să facă mișto de propriul univers.
Numele sunt ciudate? Fac o glumă.
Costumele sunt exagerate? Fac o glumă.
Magia pare ridicolă? Fac o glumă.
Tot filmul transmite senzația că încearcă să-și ceară iertare pentru faptul că există.
Cele mai bune filme fantasy nu își ironizează propriile reguli. Le tratează cu seriozitate și te conving să le accepți. Aici, filmul pare să spună constant: „Știm că e ridicol, nu râdeți de noi.” Iar asta îi taie din putere.
🏢 Dialoguri de HR într-o lume cu vrăjitori
Mai există ceva care m-a scos din atmosferă.
Unele dialoguri par scrise de oameni care au petrecut prea mult timp în ședințe de HR. Nu sună a replici rostite de personaje dintr-o lume fantastică.
Personajele discută despre validare emoțională, despre a fi ascultate, despre încredere în echipă și despre dezvoltare personală cu un vocabular care uneori pare scos dintr-un teambuilding corporatist. Și unde? Într-o lume cu vrăjitori, monștri și săbii magice. Serios?
Nu spun că personajele nu trebuie să aibă emoții. Din contră. Dar când Skeletor încearcă să cucerească Eternia, ultimul lucru care mă interesează este dacă eroul și-a rezolvat complet blocajele interioare prin comunicare eficientă și feedback constructiv.
😵 Criză de identitate pe Eternia
De asemenea, personajele principale au un fel de schizofrenie emoțională. Acum sunt pe punctul să plângă după un părinte pierdut, iar în următoarea scenă fac o glumă despre cât de penibil e costumul cuiva. Și nu e un personaj singur. Așa sunt toți.
OK, așa este materialul sursă, dar ce funcționa într-un desen animat de acum patru decenii nu mai funcționează pe marele ecran în 2026.
Nu mai rețin exact, dar oare Adam era atât de fraier și în formă umană, și în cea de zeu? M-a enervat la culme felul lui de a fi, ratat împiedicat, când devenea He-Man.
În loc să fie amenințător, el continua să joace același pămpălău fătălău, care voia să stingă conflictele cu vorba bună.
Pare că actorii nu știu dacă joacă într-un film epic de acțiune sau într-o comedie care se preface că e epică.
Rezultatul e un ton ciudat, de film care vrea să aibă și pâine și cuțit, dar sfârșește cu ambele scăpate pe jos.
Singurul care scapă relativ nevătămat e antagonistul principal, pentru că măcar el e consecvent de rău. Restul dansează între patos și penibil ca un urs pe role.
🎭 Actorii fac ce pot cu materialul primit
Nicholas Galitzine are o sarcină dificilă. Trebuie să joace atât adolescentul nesigur care își caută locul în lume, cât și muntele de mușchi care devine He-Man.
Aici clar sunt subiectiv. Cum am crescut cu filmul original, mi se pare că nu are carisma lui Lundgren și nici prezența unui star de acțiune clasic.
Dar reușește să fie suficient de simpatic încât să-l urmărești fără să-ți dorești să-l trimită Skeletor direct în altă dimensiune. Pe mine m-a enervat mai mult personajul, nu actorul.
Camila Mendes face o Teela competentă și convingătoare în scenele de acțiune, chiar dacă scenariul nu îi oferă foarte multe ocazii să devină mai mult decât „războinica puternică din grup”.
Idris Elba aduce exact ce aduce Idris Elba în aproape orice film: gravitate. Chiar și atunci când trebuie să joace un bețiv notoriu, reușește să-și rostească replicile cu suficientă convingere încât să nu izbucnești în râs.
Cât despre Jared Leto, ei bine, e de pomană în film. Nu înțeleg de ce l-au ales pe el să joace un craniu. Nu i se vede fața și nu-ți dai seama că e vocea lui.
Putea fi oricine sub acea mască digitală, pentru că Skeletor ar fi fost același. Dar ei l-au ales pe Leto, cel care ucide francizele mai rapid decât cad dronele pe blocurile românești.
Niciun actor nu livrează o interpretare memorabilă, dar nici nu poți spune că scufundă cineva filmul. Problema nu este distribuția. Problema este scenariul, care îi obligă pe toți să sară constant între dramă sinceră și glume majoritar penibile.
🏆 Verdict
Se vede bine. Mă rog, mai puțin în momentele în care ecranul verde urlă la tine.
Se aude excelent. Aici nu am ce remarci prostești să fac. Coloana sonoră este de excepție.
Acțiunea este peste medie, iar unele secvențe de luptă sunt exact ceea ce îți dorești de la un film He-Man.
Dar umorul forțat, frica permanentă de a fi luat în serios și tendința de a distruge orice moment dramatic cu o dumă ieftină trag filmul în jos.
Este un film care ar fi putut fi un fantasy spectaculos dacă avea curajul să creadă în propria mitologie, în loc să facă mișto de ea la fiecare cinci minute.
Mă bucur că am văzut filmul? Da.
M-aș mai uita încă o dată? Doar dacă-mi plătește altcineva biletul.
Trailer
