Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am crezut că filmul Kantara: Chapter 1 este un fel de remake al originalului din 2022, dar de fapt funcționează ca un prequel.
📖 Premisă
Povestea urmărește originea legendarului zeu-gardian Panjurli și conflictul inițial dintre oameni și forțele divine ale pădurii.
În centrul filmului se află o comunitate tribală care trăiește în armonie cu natura, până când un rege lacom revendică pământurile sfinte pentru sine. Deh, au și ei austriecii lor.
În încercarea de a controla teritoriul binecuvântat de zei, el provoacă furia divinității și declanșează un lanț de blesteme, sacrificii și răzbunări mistice.
Rishab Shetty îl joacă pe Berme, un războinic prins între datorie și credință, între loialitatea față de oameni și chemarea sacră a zeului protector.
💭 Comentariu
Filmul mi-a rupt capul. Și eu care credeam că am început să devin un mic expert în cultura indiană, după ce am văzut aproape 200 de filme în anii recenți.
Aiurea, m-a lovit Chapter 1 cu o legendă inspirată din credințele și mitologia populației Kannada (din statul Karnataka, sudul Indiei) de am rămas stană de piatră.
Povestea se bazează pe ritualurile Daiva și Bhoota Kola, care fac parte din tradițiile spirituale ale comunităților din regiunea Tulu Nadu (în interiorul statului Karnataka).
Aceste ritualuri combină dansul, muzica, sacrificiul și transa pentru a invoca spiritele protectoare ale pământului și ale strămoșilor.
Nici pentru școală nu m-am documentat atât de mult cât am făcut-o pentru acest film.
🧠 Confuzia divină
Nu am înțeles absolut nimic din miliardele de denumiri de divinități, creaturi și personaje mistice.
Aveam impresia că scenariul a fost scris de un critic literar get-beget, care folosește cuvinte sofisticate, știute doar de o mică parte a populației, pentru a transmite idei simple, dar într-un mod extrem de îmbârligat.
Degeaba am avut parte de o subtitrare excelentă, nu m-a ajutat cu nimic. Când a început să mă ia cu Brahma-rakshasa, cu Daiva, cu „Inserează Nume Complicat” Guliga, parcă mă uitam cu sonorul dat la minimum și subtitrare în klingoniană.
🌾 Spectacolul vizual
Trecând peste acest minus pe care singur mi l-am săpat, încă din primul minut mi-am dat seama că Shetty (care este de toate: actor, regizor, scenarist) n-a făcut un simplu film, ci un ritual.
Totul arată superb: jungla, templele, costumele, dansurile sacre. Se simt pasiunea și migala puse în fiecare scenă. Compoziția cadrelor este foarte cinematică, iar imaginea este de manual.
Sunt momente în care simți efectiv mirosul pământului ud și sunetul tamburului care îți intră în piept.
Din acest punct de vedere, este o poezie tribală, un fel de documentar National Geographic, dar cu zei furioși.
⚔️ Acțiune
Ultima oră este absolut fenomenală, pentru că redă o bătălie epică între cele două tabere combatante, construite cu multă răbdare în primele 100 de minute.
Scenele de luptă sunt brutale, dar coregrafiate ca niște dansuri sacre. Când oamenii se ciocnesc în noroi, parcă vezi o invocație mai degrabă decât o bătaie.
Se simt greutatea suliței, sclipirea metalului, oboseala trupurilor care se mișcă în același ritm cu incantațiile ritualice și topoarele care se împlântă cu poftă în țestele inamicilor.
Sunetul joacă un rol uriaș. Fiecare lovitură e acompaniată de un ecou de tobă, de parcă pământul însuși ar participa la luptă.
Există câteva secvențe care chiar îți taie respirația: atacuri nocturne în pădure, confruntări de tip război tribal și un duel final care arată mai mult ca o transă religioasă decât ca o bătălie omenească.
Violentă, dar hipnotică, așa pot caracteriza acțiunea viscerală, filmată cu miros de sânge, noroi și fum.
🐢 Problema de ritm
Toate bune și frumoase până aici, însă vine marea problemă a filmului, una destul de gravă, care mi-a stricat experiența.
Rishab Shetty pare mai interesat să fie profet decât povestitor. Filmul vrea să spună multe despre credință, exploatarea pământului și ciclul violenței, dar le amestecă într-un cazan prea mare.
Ritmul este incredibil de lent, iar secvențele de introducere se întind cât un post de 40 de zile. Abia după a doua jumătate am simțit că filmul și-a găsit pulsul.
E mistic, nimic de zis, dar și extrem de obositor. Senzația generală e că fiecare scenă ține un minut mai mult decât ar trebui, doar ca să te facă să simți importanța momentului.
🎧 Sunet și interpretare
Muzica, însă, e incredibilă. Sunetele tradiționale, vocea gravă, bătăile de tobă, urletele ritualice, toate se combină într-o experiență sonoră care mi-a forțat boxele atât de mult încât credeam că vor exploda.
Personajele sunt jucate cu o intensitate care riscă să cadă în ridicol. Actorii exagerează atât de mult prin gesturi și strigăte de tot felul, încât par mai mult simboluri religioase decât oameni.
Asta este o altă bubă a filmului. Mitologia devorează emoția. Iar când emoția dispare, rămâne doar spectacolul vizual.
🏆 Verdict
Filmul este o poveste despre echilibru, mândrie și pedeapsa celor care uită că pământul nu aparține nimănui.
Doar că Shetty nu a știut unde să tragă linia între artă și exces. Spectacolul e impresionant, dar te și istovește psihic.
După două ore de explicații și ritualuri, nu mai ai vlagă în tine să te bucuri de actul final.
Filmul arată fantastic, dar trage de tine ca o meditație care n-are sfârșit. În termeni tantrici, ți se stafidesc nucile pe craca inghinală până când începe ceva interesant.
Și când, în sfârșit, începe, deja ai nevoie de o ofrandă și un espresso.
Pe scurt: Kantara: Chapter 1 are acțiune cu suflet și greutate. Fiecare lovitură pare o formă de credință, dar filmul ar fi fost mult mai câștigat dacă ar fi eliminat măcar o oră de balast narativ.
Dar, nah, ce să știe un european neofit în cultura Kannada? Cu un buget de 125 crore (aproximativ 15 milioane de dolari), filmul a încasat de 7 ori mai mult, deci povestea a funcționat, așa, încărcată cum e.
Trailer
