The Testament of Ann Lee

admin 3 minute ago Dramă Leave a comment

Recunosc: când am auzit de Quakers și Shakers, mintea mea s-a dus mai repede la campanii LAN cu Quake decât la fanatism religios din secolul XVIII.

Dar The Testament of Ann Lee este despre religie, nu despre jocuri video.

📖 Premisă

Filmul ne aruncă în Manchester-ul secolului XVIII, unde Ann Lee (Amanda Seyfried) crește într-o sărăcie care miroase a mucegai, disperare și păcate băgate cu forța în oameni încă din copilărie.

După ce își surprinde părinții în timpul unui moment intim care o traumatizează zdravăn, Ann dezvoltă o repulsie profundă față de sex și începe să vadă divinitatea ca pe singura ieșire din mizeria lumii reale.

Viața nu o iartă deloc. Este împinsă într-o căsnicie neconsimțită, trece prin câteva sarcini, iar tragediile o împing direct spre o grupare religioasă radicală.

Membrii ei își scutură păcatele din trup prin dansuri convulsive, urlete și confesiuni publice.

Ann se transformă în „Mother Ann”, lider spiritual, profet și, pentru adepții ei, un fel de Hristos feminin venit să curețe lumea de păcat prin celibat, muncă și egalitate între femei și bărbați.

💭 Comentariu

🕯️ Ritual sau atac colectiv de panică?

Mona Fastvold, scenaristă și parteneră creativă a lui Brady Corbet (The Brutalist), nu face aici un film religios clasic. Face ceva mult mai ciudat.

După cât mă duce capul, nu prea mult, pot spune că am urmărit un fel de combinație între traumă colectivă, musical experimental, ritual păgân și terapie de grup pentru oameni distruși psihic.

Și sincer? Aici vine surpriza. Nu mi-a displăcut deloc, deși eram convins că o să-mi fac ochii elice de elicopter la cât o să mi-i învârt în cap.

🎭 Amanda Seyfried este top

Amanda Seyfried (The Housemaid) livrează probabil una dintre cele mai curajoase interpretări din cariera ei, chiar dacă accentul ei pare posedat de trei dialecte diferite.

Într-o scenă sună ca o femeie din Liverpool care a băut prea mult gin, în alta pare scoțiancă, iar uneori ai impresia că pur și simplu a abandonat lupta cu limba engleză.

Dar filmul are câteva secvențe atât de puternice emoțional, încât încetezi să mai numeri câte naționalități trec prin vocea ei.

Pentru că vorbim despre o femeie care predică abstinența într-o epocă dominată de bărbați fanatici și violență, era imposibil ca totul să nu explodeze la un moment dat.

⛪ Religia ca mecanism de supraviețuire

Atenție, filmul nu este documentar, ci mai mult o biografie presărată cu elemente ficționale, dar ideea de bază este una clară.

The Testament of Ann Lee sugerează că uneori oamenii nu devin profeți din iluminare divină, ci din suferință extremă. Că religia poate deveni un mecanism disperat prin care oamenii încearcă să dea sens durerii. Dacă aș fi al dracului, aș spune că este vorba despre oamenii cu minte puțină.

Și exact asta transformă secta Shaker într-un element fascinant. Dansurile lor depășesc statutul unor simple ritualuri religioase. Par atacuri de panică sincronizate. Corpurile se zvârcolesc, tremură, se izbesc de podea și urlă de parcă încearcă literalmente să scoată demonii din ele.

M-am speriat chiar din prima scenă. Am crezut că privesc un exorcism filmat de Terrence Malick după trei nopți fără somn.

🎼 Muzică de sectă care intră direct în stern

Iar muzica are o contribuție enormă la atmosfera asta hipnotică. Imnurile Shaker reinterpretate experimental pulsează ca niște rugăciuni transmise printr-un aparat defect. Pe alocuri, bass-ul aproape că îți intră în stern.

Nu-mi vine să cred că am ieșit din sală fredonând melodii religioase cântate de o sectă din secolul XVIII.

Nici nu vă imaginați ce experiență stranie am avut cu acest film. Nu știam dacă să privesc fascinat sau speriat. Filmul nu abundă în violență grafică, dar te bagă într-o stare ciudată de transă și anxietate spirituală.

🧩 Frumos filmat, dar emoțional distant

Problema este că Fastvold devine atât de fascinată de atmosferă, simbolism și imagini superbe, încât pierde uneori omul din centrul poveștii.

Și aici apare cea mai mare slăbiciune a filmului: Ann Lee rămâne mai degrabă o fantomă istorică decât un personaj complet înțeles.

În realitate, se știu foarte puține lucruri clare despre ea. Cel puțin asta am descoperit după o scurtă excursie prin sfântul Google, pentru că nu am stat să citesc biblioteci despre ea.

Mare parte din poveste vine din legendele construite de adepți. Iar Fastvold folosește tocmai această ambiguitate pentru a transforma personajul într-un simbol viu al durerii și fanatismului religios.

Doar că, emoțional, filmul pierde uneori contactul cu spectatorul. Ești fascinat de ce vezi, dar nu întotdeauna implicat total în tragedia lui Mother Ann.

Filmul își pierde din viteză după un timp, iar structura pe capitole dă senzația unei cronici istorice fragmentate mai mult decât a unei povești fluide.

În plus, există secvențe în care filmul pare atât de absorbit de propria artă încât aproape devine autoparodie de festival.

🏆 Verdict

Am asistat la o revelație spirituală sau la o criză colectivă de nervi? Bună întrebarea asta retorică la care încă nu am un răspuns.

Poate după trei rugăciuni și două penitențe, voi primi un mesaj divin care să mă (i)lumineze.

Sunt convins că va fi un film care va diviza spectatorii. Dar, de fapt, ce film nu face asta acum?

Unii îl vor considera o capodoperă experimentală despre traumă, credință și fanatism religios.

Alții vor simți că au fost ținuți într-o slujbă religioasă organizată de oameni care au descoperit dansul contemporan și depresia în aceeași zi.

Concluzia mea este undeva la mijloc.

Filmul este prea lung, prea rece emoțional pe alocuri, dar este imposibil de uitat.

Are imagini superbe, secvențe care îți rămân în cap zile întregi și o atmosferă atât de ciudată încât uneori simți că nu te uiți la un film, ci la o amintire febrilă transmisă din alt secol.