Y

Petre Mihai Nicolae 2 minute ago Comedie, Dramă, Filme românești Leave a comment

Nu, Y nu este un prequel al excelentului Z, regizat de Costa-Gavras. Este un film românesc.

📖 Premisă

Moare mamaia. Lasă în urmă o avere suspect de mare, o familie care a trăit ca boierii din banii ei și o mărturisire pe care nimeni nu știe exact cum să o gestioneze.

În anii ’90, pe vremea nebuloasei adopțiilor internaționale, bunica ar fi intermediat plecarea unor copii din centrele de plasament către străinătate.

Unii poate au ajuns în familii iubitoare. În cazul altora, filmul ridică suspiciunea că ar fi putut ajunge pe mâna unor rețele de trafic de organe.

Olga (Maria Popistașu – Taximetriști), nepoata, încearcă să afle dacă bunăstarea familiei a fost construită și pe suferința acelor copii.

Însă au trecut zeci de ani, urmele sunt puține, iar cei care ar putea oferi răspunsuri fie au dispărut, fie nu vor să vorbească.

Oare va reuși să afle răspunsurile dorite? Oare chiar vrea să le afle?

G Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

💭 Comentariu

În teorie, intriga sună ca începutul unei investigații tulburătoare. În practică, Y nu este un film despre anchetă, ci despre senzația de anchetă. Despre oameni privilegiați care descoperă că în spatele confortului lor s-ar putea ascunde ceva îngrozitor, se simt vinovați, discută, beau și încearcă să meargă mai departe.

🍷 Burghezi, vin și conștiință

Titlul este probabil cel mai prost posibil din punct de vedere SEO. Încearcă să cauți Y pe Google și succes. Vei găsi tot internetul înainte să ajungi la film.

În contextul poveștii, însă, titlul are sens. Este legat de vin. Nu vă dezvălui semnificația lui. Spun atât: nu este criptic doar ca să pară interesant.

Deși vrea să fie o dramă, Y funcționează cel mai bine ca o comedie amară despre privilegiu. Personajele descoperă că averea familiei ar putea avea o origine murdară, dar revelația nu le prăbușește lumea. Le provoacă neliniști și certuri, însă nu le obligă să renunțe la huzur.

Aici filmul spune ceva adevărat. Privilegiul nu dispare în clipa în care începi să te simți vinovat. Poți fi tulburat de trecutul familiei și, câteva minute mai târziu, să discuți elogios despre un Bordeaux sofisticat.

Problema este că filmul nu pare mereu hotărât dacă vrea să-i ironizeze pe acești oameni, să-i condamne sau să-i înțeleagă. Uneori îi privește lucid și îi transformă într-o parodie discretă a propriei clase. Alteori pare aproape fermecat de ei.

🎭 Ce funcționează

Maria Popistașu este foarte potrivită în rolul expertei în vin. Are combinația necesară de siguranță, inteligență și superioritate. Vorbește despre vinuri cu aerul omului care știe că toți ceilalți sunt deja cu două lecții în urmă.

Distribuția funcționează bine, iar familia pare credibilă. Personajele se iubesc, se suportă și își scot ochii pentru lucruri vechi.

Și dialogurile sună natural. Nimeni nu vorbește de parcă ar citi dintr-un manual de literatură. E un limbaj de zi cu zi, colocvial, fix ca în viața reală. Nu m-am simțit ca la o piesă de teatru unde toți sunt prea eleganți ca să se certe urât. Și tocmai de asta nu pare forțat, chiar dacă va zgâria câteva urechi sensibile.

Cadrele lungi sunt un alt punct bun. Secvențele au răbdare, actorii pot să joace, iar gesturile au continuitate. Pentru un privitor obsesiv ca mine, este un avantaj: nu mai avem paharul plin într-un cadru, gol în următorul și din nou pe jumătate plin după două replici. Când o scenă de sine stătătoare este trasă dintr-o bucată, dispar erorile de continuitate. Bravo!

Ca o mică observație cârcotașă, există și o scenă într-un Mega Image, probabil cel mai gol supermarket pe care l-am văzut vreodată. La cât de gol este, ai impresia că lanțul se află în pragul falimentului.

📼 Imaginile din orfelinate schimbă totul

Cele mai puternice momente sunt imaginile de arhivă din orfelinatele românești. Un reportaj francez arată copii trăind în condiții inumane, paturi murdare, încăperi insalubre și chipuri în jurul cărora bâzâie muștele.

Sunt imagini mai tulburătoare decât orice body horror regizat de Cronenberg, tocmai pentru că sunt reale.

În clipa în care introduce un asemenea material, Y își schimbă însă responsabilitatea. Nu mai poate rămâne doar o poveste lejeră despre o familie bogată și nevrozele ei. Documentarul este mai puternic decât ficțiunea construită în jurul lui și ridică întrebări la care filmul nu mai știe cum să răspundă.

Înțeleg că este aproape imposibil să mai afli ce s-a întâmplat cu fiecare copil plecat din țară în urmă cu trei decenii. Filmul nu era obligat să rezolve cazul.

Dar trebuia să facă mai mult cu acest eșec și să transforme imposibilitatea aflării adevărului într-o miză dramatică reală: o confruntare, o ruptură, o consecință.

În schimb, imaginile apar, lovesc puternic și apoi povestea merge mai departe. Astfel, tragedia copiilor riscă să pară un artificiu menit să ofere gravitate unei povești care, altfel, ar fi fost doar despre o familie privilegiată și conflictele ei.

Nu cred că realizatorii tratează subiectul cu cinism. Se simte că vor să vorbească despre vina transmisă de la o generație la alta. Doar că intenția nu este suficientă.

E ca și cum ai pune fotografia unui copil sărac într-o reclamă la un parfum de 1.000 de euro, doar pentru a-i împrumuta produsului o gravitate pe care nu o are. Așa se simte și aici: imaginile par să bifeze datoria morală a filmului înainte ca personajele să se întoarcă la vin și la propriul confort

🌍 Franceză fără subtitrare

Și aici ajung la una dintre cele mai enervante tendințe din filmul românesc recent: secvențe în limbi străine fără subtitrare.

Avem o bucată consistentă de reportaj în franceză, fără subtitrare. Băi, fraților, de când trebuie să facem cursuri de limbi străine înainte să mergem la un film românesc?

Mai ales că vorbim despre una dintre secvențele esențiale. Subtitrarea nu strică arta. Îi ajută pe spectatori să înțeleagă ce se spune.

Băgați subtitrare și gata. Altfel, treceți pe afiș: „Pentru vizionare este recomandată franceza, nivel B2”.

🍾 Prea mult vin, prea puțină consecință

Vinul reprezintă rafinamentul, confortul și apartenența la o anumită clasă socială. Am înțeles simbolul.

Numai că filmul insistă atât de mult asupra lui, încât pe la jumătate începi să simți că urmărești o reclamă foarte lungă pentru un importator de vinuri. Se vorbește despre cupaj, nas, deschidere și postgust. Se toarnă, se miroase, se gustă, se analizează.

La un moment dat, mă așteptam să apară și un cod de reducere.

Contrastul dintre aceste preocupări și drama copiilor este clar. Dar filmul îl repetă până când nu mai produce sensuri noi. Ar fi fost mai puternic dacă ar fi arătat ce sunt personajele dispuse să piardă după aflarea adevărului.

Răspunsul pare să fie: nu foarte multe.

🏆 Verdict

Y este un film decent, bine jucat și filmat cu răbdare. Are dialoguri naturale, cadre lungi și un portret credibil al unei familii privilegiate care încearcă să-și negocieze vina.

Este mai bun când funcționează ca o comedie amară despre oameni care își descoperă conștiința fără să renunțe la confort. Devine mai puțin convingător când încearcă să capete greutatea unei mari drame sociale.

Deschide un subiect dureros, introduce imagini reale aproape imposibil de uitat și apoi nu construiește suficient în jurul lor. Nu pentru că nu oferă o rezolvare, ci pentru că nu transformă lipsa rezolvării într-o experiență dramatică puternică.

Poate că acesta este chiar mesajul: privilegiul îți permite să te simți vinovat fără ca vinovăția să-ți schimbe viața. Ca film despre această ipocrizie, Y are destule lucruri bune. Ca investigație despre copiii pierduți în haosul adopțiilor din anii ’90, rămâne doar o promisiune.