The Odyssey

Petre Mihai Nicolae 33 de secunde ago Aventură Leave a comment

La cât vuia internetul înainte de premieră, părea că nici măcar zeii nu puteau salva The Odyssey de la dezastru.

Este acesta primul rateu din cariera lui Nolan sau internetul s-a agitat degeaba?

📖 Premisa

După ce și-a terminat treaba la Troia, știi tu, calul acela mare din lemn care a distrus un oraș întreg, Ulise (Matt Damon) nu mai vrea glorie sau războaie. Vrea doar să se întoarcă în Itaca, la Penelopa (Anne Hathaway – Interstellar) și la fiul său, Telemah (Tom Holland – The Impossible).

Doar că Poseidon pare să aibă ceva foarte personal cu el. În locul unei călătorii de câteva zile, Ulise și oamenii săi primesc un tur de zece ani prin cele mai neprimitoare colțuri ale Mediteranei antice: ciclopi, sirene, vrăjitoare, insule care îți șterg dorul de casă și chiar o vizită în Infern. Un fel de vacanță all-inclusive, doar că fără piscină și cu șanse mari să fii devorat.

Între timp, Penelopa este asediată de pețitori care i-au ocupat palatul, îi beau vinul și îi risipesc averea, de parcă ar fi moștenitoarea imperiului Ferrari. Conduși de Antinous (Robert Pattinson – The Batman), aceștia așteaptă ca regina să-și aleagă un nou soț, în timp ce Telemah încearcă să devină bărbat înainte ca niște străini să-i toace toată „zestrea”.

💭 Comentariu

🎭 Personajele

Matt Damon oferă una dintre cele mai bune interpretări ale sale de la The Martian încoace. Ulise nu este un erou clasic, sigur pe el și lipsit de teamă, ci un om care se preface că știe întotdeauna ce face, deși este măcinat de deciziile luate și de oamenii pierduți pe drum.

G Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Este inteligent, încăpățânat, uneori arogant și deseori propriul său dușman. Damon transmite foarte bine oboseala unui om care nu a mai avut liniște de aproape două decenii. Nu vezi doar un războinic, ci un soț și un tată care începe să se teamă că drumul spre casă l-a transformat într-un străin.

Anne Hathaway îi dă Penelopei mai mult decât rolul femeii care așteaptă răbdătoare. Este o regină prinsă într-un joc politic în care fiecare ezitare poate însemna pierderea tronului. Îi ține pe pretendenți la distanță prin inteligență și manipulare, fără să-și piardă demnitatea.

Este calculată, tăioasă și periculoasă. E femeia care ar putea să-ți sfârtece gâtul cu o furculiță, apoi să-ți ceară politicos să nu murdărești covorul.

Robert Pattinson este Antinous și joacă delicios de detestabil. Acaparează fiecare scenă și construiește un personaj atât de arogant și de sigur că i se cuvine totul, încât ajungi să aștepți cu nerăbdare momentul în care își va primi răsplata.

Tom Holland oferă probabil cea mai matură interpretare a sa de până acum. Telemah este un fiu crescut în umbra unui tată legendar, obligat să devină bărbat înainte să fie pregătit. Holland surprinde bine amestecul de teamă, fragilitate și încăpățânare al unui adolescent care trebuie să apere o casă pe care nu știe încă dacă o poate conduce.

Zendaya este Atena, zeița care îl călăuzește pe Ulise, Charlize Theron o interpretează pe Calypso, iar Lupita Nyong’o apare în rolurile Elenei din Troia și Clitemnestrei.

Și da, distribuția este diversă. Influența asupra filmului? Aproape inexistentă. Sunt actori care interpretează personaje dintr-o poveste mitologică, nu participanți la un test ADN transmis în direct.

🎥 Regia

Christopher Nolan face ceea ce știe cel mai bine: ia timpul, îl desface în bucăți și îl rearanjează ca pe un pachet de cărți.

The Odyssey nu este povestit liniar. Filmul sare între călătoria lui Ulise, amintirile războiului troian și lupta dusă de Penelopa și Telemah în Itaca. În mâinile altui regizor, structura s-ar fi putut transforma într-un talmeș-balmeș cu corăbii, zei și flashbackuri. Nolan ține însă firele sub control, iar filmul rămâne ușor de urmărit. La urma urmei, vorbim despre un regizor îndrăgostit de acest tip de abordare artistică.

Mi-a plăcut că Nolan nu tratează mitologia precum un profesor care urmează să ne dea lucrare de control. The Odyssey este înainte de toate un film de aventuri, uriaș și spectaculos, nu o lecție de literatură antică.

Dialogurile sunt într-o engleză contemporană, lucru care i-a deranjat pe unii. Și pe mine, dar puțin. Aș fi preferat greaca veche, dar nu toți regizorii sunt Mel Gibson. Dacă Ulise ar fi vorbit trei ore în hexametri dactilici, probabil jumătate din sală s-ar fi trezit direct la generic.

Partea mai puțin reușită este începutul, unde Nolan apasă prea tare pedala filozofiei. Sunt multe replici despre destin, război și condiția omului, unele profunde, altele de nivelul: „Fie că-i rece, fie că-i caldă, apa tot udă este” sau „Ai, n-ai mingea, tragi la poartă.”

Adică multă vorbă, puțină acțiune.

Dar când Ulise pornește cu adevărat la drum, filmul își aprinde motoarele și nu mai privește înapoi. De aici începe acel sezon întreg de Game of Thrones comprimat într-o singură aventură IMAX, doar că fără obligația de a memora o sută de familii nobiliare și toate rudele lor prin alianță.

🎞️ Imaginea și efectele vizuale

Vizual, The Odyssey este unul dintre cele mai impresionante filme ale ultimilor ani.

Nolan a filmat în șase țări și a realizat primul lungmetraj turnat integral cu camere IMAX pe peliculă. Rezultatul se vede. Fiecare cadru pare construit nu doar să fie privit, ci să te înghită.

Peisajele au greutate, textură și dimensiune. Simți stâncile, frigul, praful și marea. Corăbiile par făcute din lemn adevărat, armurile par grele, iar lumea nu are aerul steril al unui decor digital.

Scenele de acțiune sunt spectaculoase și, mai ales, clare. Nolan nu filmează confruntările ca pe niște grămezi de corpuri surprinse de o cameră aruncată într-o mașină de spălat. Înțelegi unde se află personajele, cine atacă și de ce fiecare mișcare contează.

Secvența cu Ciclopul, filmată într-o peșteră reală, este înfiorătoare. Scenele pe mare sunt atât de imersive încât aproape simți gustul sării, iar vizita în Hades are o atmosferă apăsătoare și stranie. Bătălia de la Troia, prezentată în două secvențe distincte, atinge o amploare rară, iar amintirile lui Ulise nu sunt doar spectaculoase, ci explică trauma cu care pornește la drum.

Totuși, obsesia lui Nolan pentru efectele practice își arată aici și limitele. Când reduci CGI-ul la minimum, câștigi greutate, textură și realism, dar pierzi uneori libertatea de a duce anumite secvențe fantastice mai departe.

S-a văzut asta în Oppenheimer, unde explozia aia așa-zis nucleară a arătat mai rău decât tornada din The Wizard of Oz, și se vede și aici.

Unele momente se termină exact când începeau să devină cu adevărat spectaculoase, ca și cum regizorul s-ar fi oprit înainte ca iluzia să ceară mai mult decât putea obține fizic pe platou.

Cel mai clar am simțit asta în scena sirenelor, pe care aș fi vrut-o mai lungă și mai elaborată. Din motive strict documentaristice, desigur.

Și, pentru că trebuie să fiu puțin cârcotaș, există o scenă în care două personaje vânează păsări cu arcul. Unul are o tolbă cu săgeți în spate, celălalt nu are nimic, dar continuă să scoată săgeți de undeva.

Poate le ținea în inventar, ca într-un joc video. Este un detaliu minor, dar dovedește că nici măcar Christopher Nolan nu este protejat de tolba fermecată a continuității.

🎼 Coloana sonoră

Ludwig Göransson primește aici una dintre cele mai neobișnuite misiuni ale carierei sale: să construiască o coloană sonoră fără orchestră tradițională.

Folosește instrumente inspirate din Grecia antică, gonguri din bronz, bucăți de metal, sintetizatoare și chiar sunete obținute lovind unități de aer condiționat. Omul chiar a avut curaj: pe căldurile astea și la cât au ajuns să coste aparatele, eu nu m-aș fi atins de ele nici cu un arcuș.

Rezultatul este o coloană sonoră care sună exact cum ți-ai imagina că ar suna Epoca Bronzului dacă ar avea voce.

Muzica este metalică, apăsătoare și ritualică. „Cyclops” transmite greutatea monstrului, „Hades” este o mică odisee în sine, iar melodia de final, „When I’m Home”, interpretată de James Blake și Travis Scott, încheie surprinzător de emoționant povestea unui om care a petrecut ani întregi încercând să se întoarcă acasă.

Coloana sonoră este excelentă. Mixajul sonor, în schimb, este uneori o crimă împotriva timpanelor.

În scenele de acțiune, filmul devine o gălăgie infernală. Săbiile se ciocnesc, marea urlă, oamenii țipă, gongurile izbucnesc de parcă vor să dărâme sala, iar Göransson pare să fi înregistrat totul în mijlocul unei forje care se prăbușește.

Orice moment de liniște mi se părea un paradis pentru urechi. Mai degrabă aș fi ascultat cinci albume de Guță decât să mai îndur câteva dintre acele explozii sonore. Dacă întregul festival Nibiru s-ar fi mutat în sală și ar fi cântat în același timp, probabil nici așa n-ar fi acoperit vacarmul.

Practic, sunetul este o vijelie care face microfonie. Și uite așa am devenit și eu un mormoloc de Homer și am început să scriu în rime.

Mai sunt și câteva momente în care ADR-ul este evident nereușit. Într-unul dintre ele, personajul este filmat din spate, dialogul se aude limpede, dar mișcarea fălcii nu corespunde cuvintelor.

Așadar, românii nu știu să tragă sunet, americanii nu știu să facă ADR, iar spectatorii plătesc biletul ca să descopere că buzele nu mint, dar uneori sunt dublate prost.

😂 Ce mi-a plăcut

În primul rând, amploarea. De la trilogia Stăpânul Inelelor încoace, rar am mai văzut o producție care să transmită atât de convingător senzația unei aventuri monumentale. The Odyssey este, ca să inventez un cuvânt, de o epicoșenie fantastică.

Troia, Ciclopul, sirenele și Hadesul nu sunt simple opriri pe traseu, ci lumi distincte, fiecare cu propriul ton și propria identitate. Imaginea este superbă, coloana sonoră este inovatoare, iar interpretările ridică spectacolul deasupra unui simplu album de imagini frumoase.

Și există o replică de la începutul filmului ce mi-a rămas în minte:

„Nu o să câștigi cu apărare perfectă.”

Dacă Tuchel ar fi văzut filmul înainte de semifinala cu Argentina, poate altul ar fi fost deznodământul. Dar aceasta este o altă odisee și probabil una mai tragică.

😐 Ce nu mi-a plăcut

Începutul putea fi mai concentrat, iar mixajul sonor este pe alocuri agresiv până la epuizare. Unele secvențe fantastice, în special întâlnirea cu sirenele, meritau mai mult spațiu.

Au existat și câteva alegeri de casting care nu m-au convins pe deplin. Pur și simplu, nu i-am simțit pe actorii respectivi potriviți în rolurile lor. Dar apar atât de puțin, încât ar fi absurd să mă jelesc ca fata mare la măritat pentru câteva minute de film.

În rest, problemele sunt mai degrabă imperfecțiuni decât defecte majore. The Odyssey este atât de mare și de sigur pe ceea ce vrea să fie, încât micile scăpări rămân undeva în urma corabiei.

🏆 Verdict

The Odyssey nu este un film perfect, dar minusurile sale pălesc în fața amplorii experienței.

Nolan ia o legendă milenară, o adaptează pentru publicul modern și construiește în jurul ei o lume uriașă, grea și vie, în care ajungi să te pierzi. Filmul cere răbdare și atenție, dar, odată ce pornește cu adevărat la drum, cele aproape trei ore trec surprinzător de repede.

Este un spectacol pentru fanii lui Nolan, pentru cei pasionați de mitologia greacă și pentru oricine mai crede că cinematograful poate oferi o experiență imposibil de reprodus pe televizorul din sufragerie.

Filmul trebuie văzut pe cel mai mare ecran posibil, într-o sală cu un sistem audio bine calibrat și fără întreruperi. Pentru că, la urma urmei, puține filme mai reușesc să te facă să simți că ai fost și tu, pentru câteva ore, într-o adevărată odisee.