Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După ce noul DCU a pornit cu un Superman de succes, a venit rândul lui Supergirl să zboare spre cele mai înalte culmi.
📖 Premisă
Kara Zor-El, verișoara lui Superman, pornește într-o aventură prin galaxie alături de Ruthye, o fată care vrea să se răzbune pe omul care i-a ucis familia.
Practic, Ruthye o trage pe Supergirl într-o vânătoare intergalactică după un ticălos care sare din planetă în planetă.
Cum Kara nu are chef de fugărit nemernici taman de ziua ei de naștere, dedicată bețiilor legendare, ăsta rău se gândește s-o impulsioneze în stil John Wick.
Îl otrăvește pe Krypto cu ceva licoare mortală, iar Kara are la dispoziție 72 de ore ca să pună mâna pe antidot.
Pe hârtie, premisa nu sună rău deloc. Ai Supergirl, ai spațiul cosmic, ai planete diferite, ai o misiune de răzbunare și ai o eroină care nu este chiar imaginea clasică a salvatorului luminos.
Kara este mai dură, mai deziluzionată și mai obosită de viață decât vărul ei celebru, iar asta ar fi putut să ducă filmul într-o zonă mai interesantă decât obișnuitul spectacol cu supereroi.
💭Comentariu
🧦 Scenariul
Filmul pornește de la banda desenată Supergirl: Woman of Tomorrow, scrisă de Tom King, care chiar are o reputație bună. Problema este că, în film, inspirația pare că s-a oprit la copertă. Ideea de bază există, numai că execuția o ia repede la vale.
Scenariul este incredibil de slab. Este ca un sertar plin de șosete murdare și desperecheate. Dacă scormonești suficient prin el, găsești doi ciorapi care să-ți țină de cald, dar o să-ți fie rușine să te descalți dacă mergi în vizită la cineva.
Nu are construcție solidă, nu are replici memorabile, nu are tensiune, nu are surprize și nu are senzația că cineva a stat cu adevărat să gândească lumea asta.
Pare mai degrabă o înșiruire de episoade prin care Supergirl trebuie să treacă până ajunge la finalul poveștii.
Nu se poate, oameni buni. Nu poți să dai pe mâna unei persoane fără experiență relevantă la nivelul ăsta scenariul pentru un film de asemenea amploare.
Știți ce scrisese Ana Nogueira înainte să ajungă să semneze scenariul pentru Supergirl? Nimic relevant pentru un proiect de dimensiunea asta.
Dacă te uiți în CV, nu găsești mare lucru. Un scurtmetraj de 12 minute și cam atât. În rest, probabil că a scris lista de lecturi suplimentare de la teza de română din clasa a cincea.
Și vine James Gunn, acum aproape trei ani, și ne spune cu pieptul umflat că Ana Nogueira a scris un scenariu peste orice spera el.
Bă, să mă ierte Dumnezeu, dar aici mi-am cam pierdut încrederea în el. Pentru că una e să dai șanse unor oameni noi și alta e să pui un film uriaș pe umerii cuiva care, până atunci, nu demonstrase aproape nimic la nivelul ăsta.
Iar filmul, din păcate, se vede ca un proiect scris fără experiență reală pentru o asemenea scară.
🥊 Antagonistul
Personajul negativ, nici nu știu cum îl cheamă și nici nu m-a interesat suficient cât să rețin, așa că o să-i zic Genericus Uitabilus, este un idiot sadea.
Planul lui de a se ascunde de Supergirl este de o prostie absolută. Nu de prostie simpatică, nu de prostie de film de aventuri, ci de prostie din aia la care stai în sală și te întrebi dacă nu cumva ți-a scăpat ție ceva. Dar nu. Nu ți-a scăpat. Așa e scris.
Antagonistul este atât de banal și atât de inutil, încât filmul trebuie să găsească permanent scuze ca Supergirl să nu-l rezolve în primele cinci secunde.
Așa că, în cea mai mare parte a timpului, Supergirl fie rămâne fără puteri, fie este drogată, fie este otrăvită, fie ajunge pe lângă kryptonită. Pentru că, altfel, n-ar mai fi existat filmul.
Ana Nogueira n-a fost în stare să creeze situații în care Supergirl, la putere maximă, să aibă de înfruntat un adversar pe măsura ei.
În loc de asta, avem un neica nimeni aruncat prin poveste, care flutură amenințări în vânt și nu justifică nicio secundă amploarea conflictului.
Pe scurt, antagonistul este de pomană. Nu impune teamă, nu are greutate, nu ridică miza. Există doar pentru că filmul avea nevoie de cineva care să stea în calea ei, chiar dacă scenariul nu știe ce să facă efectiv cu el.
🌌 Universul
Scenariul nu are nici măcar un strop de imaginație.
N-am simțit deloc, dar absolut deloc, că acțiunea s-ar petrece cu adevărat pe alte planete.
Totul arată mult prea pământean. De la case care parcă sunt luate direct din preeria serialului Bonanza, până la electrocasnice vândute de Arctic în sistem franciză intergalactică.
Ai frigidere, tonomate și tot felul de obiecte care arată ca și cum au fost cumpărate de la un depozit de recuzită din Ilfov și trimise apoi în spațiu cu SameDay.
Locurile vizitate de Supergirl nu au personalitate. Nu au identitate. Nu au acel ceva care să te facă să spui: „Da, bă, aici chiar suntem într-o lume diferită.”
Sunt planete diferite, dar ai aceeași senzație de decor pământean obosit, schimbat doar puțin la suprafață.
Și mai sunt și personajele extraterestre, care se comportă toți, dar absolut toți, ca oamenii. Au gesturi umane, reacții umane, replici umane și, evident, mulți dintre ei vorbesc engleza, numită convenabil limbaj comun în univers.
Asta, deși nimeni n-a avut vreodată contact real cu oamenii. Logica aici este zero, pentru că oamenii au ajuns cel mult pe Lună, nicidecum n-au colindat universul ca să țină cursuri gratuite de engleză galactică.
Nu mai zic că toate planetele vizitate au exact aceeași atmosferă și aceeași gravitație. Dar asta e o convenție în filmele SF, nu mă leg prea tare de ea, pentru că la fel e și în Star Wars.
Numai că una este convenția și alta este lipsa totală de imaginație. Una este să accepți niște reguli ca povestea să meargă mai departe și alta este să faci universul să pară un talcioc de weekend în care toate standurile vând aceeași marfă.
Practic, e mai originală o bodegă decrepită, noaptea, în Ferentari, după o razie ratată a poliției, decât toate locurile vizitate de Supergirl puse la un loc.
🧻 Umorul
Glumele sunt la nivel de șantier de construcții în pandemie. De toată jena.
Vă dau un exemplu: o ființă extraterestră face niște căcăreze. Probabil, în universul filmului, sunt considerate delicatese. Supergirl ia câteva, le bagă în gură, strâmbă din nas și spune că au gust de rahat.
Genial, ce să zic. Au gust de rahat pentru că ai mâncat rahat. Gluma e epocală.
Și cam așa este tot filmul. Un șir de momente care par scrise cu gândul că, dacă bagi ceva scârbos sau stupid pe ecran, automat devine amuzant.
Nu devine. Rămâne doar stupid.
Iar când un film cu Supergirl ajunge să se bazeze pe glume cu rahat, poate ar fi cazul să stingem lumina în sală și să ne prefacem că a fost o eroare de proiecție.
💡 Imaginea
Deși, apropo de stins lumina, nu era nevoie să se mai chinuie cineva. Filmul este deja întunecat de parcă a fost filmat cu economie la curent.
Aici nu știu dacă problema a fost la film sau la mine, pentru că este prima oară când văd un film 3D purtând lentile de contact.
Poate or fi fost greșite din fabrică, poate mi-au dat furnizorii varianta pentru peșteră, nu știu. Cert este că filmul mi s-a părut incredibil de întunecat.
Am rămas cu impresia că, atunci când l-au filmat, oamenii erau racordați la stâlpii de iluminat din România și le-a fost frică să aprindă luminile, ca nu cumva să vină factura aia mare de la PPC peste ei.
De câteva ori, în timpul filmului, m-am trezit spunând în gând: „Aprindeți, bă, un bec, să văd și eu ce se întâmplă acolo!”
Din punct de vedere vizual, totul este întunecat. Hai, să nu zic chiar totul. Aproape totul. Dar suficient cât să simți că filmul se joacă de-a v-ați ascunselea cu propria imagine.
⚔️ Acțiunea
Acțiunea este pe măsura scenariului: generică, fără mare impact și fără acea greutate pe care o aștepți de la un film cu un personaj atât de puternic.
Când ai Supergirl în centrul poveștii, ar trebui să simți forță, viteză, ceva care să-ți amintească permanent că nu urmărești un conflict de cartier cu decor cosmic.
Aici, multe momente de acțiune par funcționale și atât. Se întâmplă ceva, se mai lovește cineva de ceva, mai apare o problemă, mai dispare o putere, mai asta, mai ailaltă.
Luptele nu au suficientă greutate, pericolul nu se simte cu adevărat, iar tensiunea se evaporă repede. Totul e plat, ca o cola deschisă de ieri.
⏳ Ritmul
Ritmul e și el o problemă. Filmul se mișcă, dar nu înaintează cu adevărat.
Are multe opriri, multe scene care par puse doar ca să bifeze ideea de aventură intergalactică și dialoguri care nu duc mare lucru nicăieri.
Nu m-am plictisit în sensul clasic, pentru că nu e un film în care te uiți la ceas din cinci în cinci minute, dar m-am enervat tot mai tare pe măsură ce vedeam cât potențial se aruncă pe geam.
Alternanța dintre momentele care vor să fie emoționante și cele care vor să fie amuzante nu prea funcționează. Cele emoționante nu apasă suficient, cele amuzante sunt, de multe ori, doar penibile, iar filmul pare că nu știe mereu pe ce ton vrea să meargă.
Nu e nici suficient de dur, nici suficient de comic, nici suficient de spectaculos. Rămâne undeva la mijloc, într-o zonă moale, fără personalitate clară.
🎬 Regia
Și aici ajungem la Craig Gillespie, care nu este vreun nimeni luat de pe marginea drumului. Omul a făcut I, Tonya, a făcut Dumb Money, deci știe să lucreze cu personaje mai colorate, cu energie și cu povești care au nevoie de personalitate.
Tocmai de asta e și mai ciudat ce se întâmplă aici.
Pentru că Supergirl nu pare un film regizat cu o viziune clară. Pare mai degrabă un proiect pe care Gillespie încearcă să-l țină pe linia de plutire, în timp ce scenariul îi dă cu vâsla peste cap la fiecare zece minute.
Nu simți o mână regizorală puternică. Nu simți că a zis cineva : „Bă, asta este lumea noastră, ăsta este tonul, asta este energia filmului.”
Totul pare împărțit între prea multe direcții. Ba vrea să fie aventură cosmică, ba dramă despre traumă, ba comedie stupidă, ba film de acțiune cu supereroi, ba road movie intergalactic. Problema este că nu excelează în niciuna dintre ele.
Gillespie nu reușește să dea filmului o identitate clară. Nu-l face nici suficient de nebun, nici suficient de emoționant, nici suficient de spectaculos.
Îl lasă undeva într-o zonă gri, unde lucrurile se întâmplă, dar rar simți că sunt conduse cu adevărat.
🧠 Temele
La capitolul teme, filmul avea cu ce să lucreze. Răzbunare, dreptate, maturizare, traumă, furie, ideea că Supergirl nu este doar „Superman cu păr blond”, ci un personaj cu propriile cicatrici și cu o viață care n-a fost deloc o excursie la Predeal cu clasa.
Material exista. Chiar exista.
Numai că filmul tratează toate temele astea ca pe niște ingrediente aruncate într-o ciorbă făcută pe fugă. Pune puțină traumă, puțină răzbunare, două linguri de maturizare, un praf de „cine sunt eu cu adevărat?” și gata, cică avem profunzime.
Nu avem.
Avem doar un film care îți tot face cu mâna din depărtare și îți spune: „Uite, aici ar trebui să simți ceva.” Doar că eu nu pot să simt la comandă, mai ales când scenariul îmi servește drama cu aceeași delicatețe cu care îți trântește cineva tava la autoservire.
Ruthye vrea răzbunare, Kara ar trebui să învețe ceva despre durere, pierdere și responsabilitate, iar relația dintre ele ar trebui să ducă undeva. Doar că totul rămâne la nivel de idee notată pe un post-it și lipită pe monitor: „Să nu uităm să băgăm emoție.”
În loc de conflict interior puternic, primim grimase. În loc de evoluție, primim câteva scene care se uită insistent la noi și așteaptă să aplaudăm. În loc de maturizare, primim o bifă pusă apăsat în dreptul rubricii „personajul a învățat ceva”.
Filmul îți spune ce ar trebui să conteze, dar nu te face să simți că acele lucruri contează.
Iar când o poveste despre traumă, furie și răzbunare ajunge să pară mai puțin apăsătoare decât o notificare de la aplicația de banking, ai o problemă serioasă.
🎭 Actorii
Milly Alcock, remarcată în House of the Dragon, încearcă din răsputeri să lucreze cu un scenariu care l-ar adormi până și pe Moș Ene.
Ea are momente în care aduce un strop de autenticitate. Poți să vezi ideea de Supergirl deziluzionată, mai dură, mai ruptă de imaginea clasică a eroului luminos. Și, sincer să fiu, atunci când primește un minut-două să respire și să joace, chiar se vede diferența.
Are o prezență care te face să crezi că ar putea fi Supergirl, dar într-un univers mai bun, cu oameni mai pricepuți la taste.
Problema este că scenariul îi dă replici de lemn și situații fabricate. E ca și cum ai pune un pilot de Formula 1 la volanul unei Dacii 1310 cu roata îndoită. Vezi talentul, vezi intenția, dar mașina nu-l lasă să facă mare lucru.
Și totuși, merită spus: nu e vina ei că filmul e praf. Ea chiar încearcă. Dacă te uiți bine în ochii ei, când și când, vezi acolo o actriță care și-ar fi dorit să aibă mai mult de lucru, care simte că i se irosește potențialul pe replici de genul „gust de rahat”.
Milly Alcock este, fără discuție, unul dintre puținele motive pentru care nu am ieșit din sală complet deziluzionat.
Ruthye e de pomană. Pur și simplu, nu face nimic. Este doar pe post de colț de pat de care să-ți lovești fluierul piciorului. Atât. Rămâne prea des în zona de personaj care se agită și face ochii mari, fără să primească suficientă profunzime ca să te atașezi de ea cu adevărat.
Restul personajelor trec prin film fără să lase mare lucru în urmă. Nu pot spune că toată lumea joacă prost, pentru că nici nu prea au ce juca.
Când replicile sunt slabe, când situațiile sunt trase de păr și când personajele sunt mutate prin poveste ca piesele de la un joc ieftin de societate, actorii nu au foarte mult loc să respire.
🧨 Lobo
Dar, stai, că vine salvarea. Mă rog, salvarea de la un dezastru total.
Și salvarea se numește Jason Momoa (Aquaman) în rolul lui Lobo. Bă, omul ăsta chiar înțelege în ce joacă.
Are energie, are prezență, are haz și dă totul, pentru că este rolul pe care l-a vânat atâția ani.
Momoa nu se ia prea în serios, dar nici nu forțează. E natural, e carismatic, e haios fără să se bazeze pe glume de rahat și are o prezență pe ecran care face ca orice scenă cu el să devină brusc vizionabilă.
Când apare Lobo, parcă intră cineva cu bocancii plini de noroi într-o sufragerie în care toată lumea vorbea în șoaptă despre traume galactice. Și, culmea, exact asta îi trebuia filmului.
Jason Momoa vine cu o energie complet diferită. Lobo nu pare scris de aceeași mână care a inventat Genericus Uitabilus. Are tupeu, are ritm, are prezență.
E acel personaj care nu trebuie să explice prea mult cine este, pentru că intră în cadru și înțelegi imediat: omul ăsta, sau ce-o fi el, nu vine să repare situația, vine să o facă și mai praf.
Și partea cea mai bună este că Momoa nu joacă rolul ca pe o mare dramă cosmică. Îl joacă relaxat, cu chef, cu aroganța aia de motociclist intergalactic care a parcat nava pe două locuri și tot el se supără dacă îi zici ceva.
Într-un film plin de replici copilărești, întuneric și conflicte banale, Lobo este singurul care pare scos dintr-un film mai bun, mai nebun și mult mai distractiv.
🏆 Verdict
Supergirl, ca film, avea material. Avea o eroină interesantă, o poveste cu potențial, spațiul cosmic la dispoziție, alte planete, personaje extraterestre, o bază de bandă desenată apreciată și pe Lobo.
Putea să fie ceva mai ciudat, mai personal, mai memorabil. Nu era nevoie să fie doar încă un film cu supereroi care bifează niște secvențe obligatorii.
În schimb, am primit un film care pare făcut din bucăți lipite între ele, fără viziune clară și fără curaj real. Un film care promite răzbunare cosmică și livrează o plimbare cu căruța prin Rahova, după-amiază, când e ceață și nu vezi la doi pași.
Nu mă deranjează că filmul e prost. Se întâmplă. Mă deranjează că e prost într-un mod atât de lipsit de imaginație. Ai primit spațiul cosmic, personaje extraterestre, Supergirl și Lobo, iar rezultatul pare mai puțin inspirat decât o reclamă la mobilă de grădină.
Supergirl este un film sufocat de un scenariu slab, un antagonist de carton, glume jenante, lumi extraterestre fără personalitate, ritm anemic și o imagine atât de întunecată încât, la un moment dat, începi să te întrebi dacă nu cumva proiecția se face cu lanterna de la telefon.
Când apare Jason Momoa ca Lobo, filmul dă pentru prima oară semne că n-a murit complet pe masa de operație. Intră cu energie, cu tupeu și cu chef de scandal, de parcă a venit direct dintr-o versiune mult mai bună a lui Supergirl: una mai nebună, mai vie și mult mai distractivă.
Trailer
