Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
28 Years Later: The Bone Temple continuă franciza apocaliptică, reluând acțiunea de unde s-a terminat filmul precedent.
🎬 28 Years Later: The Bone Temple – Premisă 📖
Ăla mic, Spike (Alfie Williams), din 28 Years Later, a fost capturat de demenții conduși de schizofrenicul Lord Jimmy (Jack O’Connell – Sinners).
Neavând de ales, își trage perucă blondă și devine membru al clanului Degetelor lui Jimmy, o grupare violentă, cu reflexe de cult, care încearcă să-și impună autoritatea într-o lume în care autoritatea e un concept vag, aproape comic.
În altă parte a decorului sinistru, doctorul Kelson (Ralph Fiennes – Conclave) își vede de osuarul său, care devine tot mai vast pe măsură ce numărul morților crește.
Dar are o problemă cu un zombi alpha, poreclit Samson (Chi Lewis-Parry – The Running Man). Hai că-l știți prea bine. După umbra lui erectă îți poți regla ceasul.
💭 28 Years Later: The Bone Temple – Comentariu 🍿
Hai s-o spunem direct, fără liturghii interminabile. Nu prea mi-a plăcut filmul.
Acum s-o lungesc un pic și să explic de ce nu mi-a plăcut. Pentru că se ia mult prea în serios.
Nu mai e despre „fugim de infectați ca disperații”, ci despre ce se întâmplă după ce fuga a devenit rutină, iar groaza s-a transformat în peisaj.
Franciza asta a funcționat mereu pe un amestec periculos de energie brută, haos și panică viscerală.
Aici, lucrurile se mută într-o zonă mult mai contemplativă, mai lentă, mai preocupată de simboluri decât de adrenalină.
Nu e o problemă în sine, doar că filmul pare constant prins între două dorințe: să fie horror și să fie eseu filozofic. Și nu reușește să fie niciuna până la capăt.
Este, simultan, haotic și grațios, melancolic și sângeros.
Când suntem cu gașca lui Jimmy, care face prăpăd macabru în rândul celor care încearcă să supraviețuiască încă o zi, când ne mutăm în templul doctorului, unde acesta dezvoltă o relație aparte cu Samson.
Și nu mai trag de plete acest aspect, nu vreau să ajung să vă injectez cu niscai spoilere, ca apoi să începeți să urlați la Lună.
Această jonglerie narativă nu m-a impresionat, direcția aleasă nefiind neapărat pe placul meu.
Dacă vă așteptați la un spectacol turbat, cu atacuri în valuri ale hoardelor de zombi, ați greșit filmul, The Bone Temple alege altă rută.
👁️ Atmosfera
Da, atmosfera e, fără discuție, punctul forte. Imaginea e decrepită, murdară, aproape funerară.
Anglia arată ca un muzeu al sfârșitului lumii, iar Bone Temple e una dintre cele mai puternice idei vizuale din toată seria: un loc care nu vrea să sperie, ci să te facă să te simți inconfortabil. Și reușește.
Problema e că filmul stă prea mult pe această stare. La un moment dat, nu mai simți tensiune, ci o oboseală estetică.
Am rămas cu impresia că Nia DaCosta, regizoarea, a fost prea îndrăgostită de cadre meditative și a ținut constant să-mi spună: „Ai văzut? E profund.”
Eu, în gând: „Duh, am văzut de acum zece minute. Niște zombi hămesiți când apar? Că pentru lecturi filozofice îl am pe Jude, aici vreau măcel. ”
🧟 Infectații
Sunt acolo, dar nu mai sunt vedetele. Apar rar, foarte rar, ai clipit, i-ai ratat, sunt mai degrabă element de decor decât amenințare reală.
Ceea ce, din nou, e o alegere conștientă, dar riscantă. Pentru că franciza 28 a fost mereu despre frica imediată, nu despre metafore elaborate.
🎭 Personajele
Spike e un protagonist corect, dar nu memorabil. Funcționează ca ochi prin care privim lumea, un ochi care și-a pierdut inocența, deși aparține încă unui copil.
Mult mai interesant e dr. Kelson, interpretat de Ralph Fiennes, care aduce un calm straniu și o gravitate care aproape salvează filmul în momentele moarte.
Spun „aproape” pentru că scenariul nu îi oferă suficient spațiu să devină cu adevărat iconic.
Cu toate astea, filmul este scena lui și i-a fost dată mână liberă să se exprime artistic după pofta inimii. Și are câteva momente în care fascinează prin patosul și ardoarea cu care joacă.
Antagonismul vine din zona umană, nu virală, dar e tratat schematic, fără vreo tușă care să-l individualizeze în vreun fel.
El semnifică spiritul distructiv al speciei umane, este reprezentantul omului care provoacă și mai mult haos acolo unde ar trebui să existe compasiune și unitate.
Cultul, liderii și violența ritualică sunt idei bune, doar că rămân la nivel de schiță. Ai senzația că filmul bifează teme, nu le explorează.
🧠 Mesajul
Filmul vrea să spună ceva despre memorie, traumă, cum construim sens din moarte. Doar că o face simplist și prea didactic. Subtilitatea lipsește cu desăvârșire.
În loc să simți, ești invitat să analizezi. Aș fi acceptat această direcție nouă în franciză dacă eram lăsat să mă prind singur de anumite chestii. Dar parcă sunt prea servite cu polonicul.
Și asta m-a dezamăgit mult, mai ales la un scenariu semnat de Alex Garland.
🏆 28 Years Later: The Bone Temple – Verdict 👍 sau 👎
Nu e nici pe departe horror-ul nervos și brutal care a definit seria. Funcționează mai mult ca o dramă post-apocaliptică presărată cu accente de art-house, care vorbește mult și lovește rar.
Un film care vrea să fie matur, dar ajunge uneori rigid. Care vrea să fie profund, dar uită să fie memorabil.
Asta e părerea mea și mă lupt până la moarte pentru ea. Finalul, surprinzător sau nu, este cel care salvează filmul de la un verdict mai dur și-l trece un pic în zona galbenă.
Nu m-am plictisit constant la el, dar nici n-am ieșit din sală cu senzația că am asistat la ceva esențial.
E un capitol care joacă rolul de punte de legătură spre următoarea parte, dacă va mai fi făcută.
Aici intervine paradoxul. Cu toate că mi-a plăcut cel mai puțin din toată seria, m-a entuziasmat foarte mult pentru continuare.
Plusurile sunt atmosfera, intențiile și cele câteva idei puternice.
Minusurile sunt lipsa tensiunii, direcția aleasă și un sentiment general că franciza merge înainte… dar fără să știe exact încotro.
Trailer
