Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Anul 2025 a fost bogat în ecranizări ale romanelor lui Richard Bachman.
După plimbare a venit fuga, adică după The Long Walk a venit The Running Man.
Pentru cine nu știe, Richard Bachman e un pseudonim sub care a scris Stephen King câteva romane.
🎬 The Running Man – Premisă 📖
Într-un viitor care arată mai mult ca o versiune turbo a prezentului, un tip obișnuit este împins în cel mai mare circ televizat al vremii: un spectacol în care trebuie să fugi ca să nu mori.
Aici intră în scenă Ben, personajul lui Glen Powell. Un om care nu se supune sistemului, ia atitudine când ceva este în neregulă și nu înghite mizeriile propagandistice.
De aceea este mazilit, nu-l angajează nimeni și ajunge cu cuțitul la os.
Cu un copilaș bolnav acasă și fără bani, ia decizia de a participa la The Running Man, sperând să supraviețuiască suficient de mult încât să câștige bani pentru a-și salva familia de la sărăcie.
Așadar, premisa spusă și mai simplu: un om obișnuit, o societate care face din moarte un show, o fugă contra-cronometru într-o lume care nu vrea adevărul, ci conținut.
Și fiecare secundă e monetizată.
💭 The Running Man – Comentariu
Filmul merge mai aproape de romanul lui Stephen King decât varianta din ’87 cu Schwarzenegger. Bine, cel din ’87 împărțea doar numele cu cartea, în rest, a fost departe de subiect.
Asta e de bine pentru ecranizarea modernă. Avem societatea distopică, show-ul televizat în care oamenii sunt vânați pentru audiență, critica obsesiei pentru media, tot tacâmul.
Doar că aici apare prima problemă: filmul vrea să fie și serios, și satiric, și blockbuster, și comentariu social. Și când vrei să fii toate lucrurile simultan, riști să ratezi toate obiectivele.
E ca și cum ai lua trei prăjituri bune, le-ai băga în blender cu apă minerală și ai spera că iese ceva gourmet. Ei bine… nu iese.
💥 Acțiunea – alertă, dar cam atât
Hai să comentez mai întâi despre acțiune, pentru că titlul asta promite, scandal pe bandă rulantă.
Secvențele de acțiune sunt poate partea cea mai solidă: filmate clar, ritm bun, energie constantă.
Dar lipsesc acele momente iconice pe care Edgar Wright le livrează de obicei.
Nu se simte ca un film realizat în „stil Wright”, cu tranziții spectaculoase, montaj cinetic și gaguri vizuale, așa cum a fost Baby Driver.
Chiar dacă Ben este nevoit să depășească multe obstacole care încearcă să-l omoare, mă așteptam la ceva mai mult de atât, la ceva care să mi se întipărească în memorie.
Nu-l aduci la cârma filmului pe Wright doar ca să insereze o acțiune corectă, obișnuită, fără nimic memorabil.
Mai explodează o clădire, se împușcă într-o veselie, se mai urmăresc mașini pe șosea, avem de toate, n-ai cum să te plictisești, dar lipsește ingredientul special.
The Running Man arată grandios, impresionează pe palier tehnic, dar nu vine cu pumnul în plex care să-ți taie respirația.
🧩Satira – mușcă, dar nu lasă urme
Edgar Wright încearcă să spună ceva despre cum consumăm violență, cum transformăm tragedia în entertainment și cum publicul e complice la spectacol.
Dar și despre diviziunea socială, despre cum bogații devin tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci, unii profitând la maximum de alții, fără ca acei alții să crâcnească, pentru că sunt prea ocupați să se sfâșie între ei.
Într-adevăr, temele sunt bune, actuale, perfect potrivite acestei epoci în care umanitatea este mai divizată decât oricând din cauza manipulării celor care sunt la butoane și a stadiului de prostie incomensurabilă în care se află pulimea needucată.
Este suficient să spun că în The Running Man toată lumea este lipită zilnic de TV ca să urmărească o versiune de reality show de genul The Kurdashians.
Deci, și în film sunt mulți spălați pe creier, care consumă gunoaie media peste gunoaie media, fix ca în realitate.
Problema e că filmul doar atinge aceste idei, fără să le ducă până la capăt.
Aici a lipsit și consistența. Când scenariul vrea să fie subtil, doar ne dă sâmburii satirei, pe care noi să-i plantăm.
Când renunță la orice subtilitate și-și răcnește mesajele spre spectatori, parcă dându-și seama că suntem prea proști să ne prindem.
⭐ Glen Powell – carisma merge, dar rolul îl ține pe loc
Ehe, se coace un nou star la Hollywood. De vreo trei ani încoace, Glen Powell crește în notorietate.
De la Top Gun: Maverick a început să joace în titluri care țin capul de afiș al presei.
A trecut prin Anyone But You, unde s-a iubit cu Sydney Sweeney, s-a luptat cu tornadele în Twisters, acum se ia la trântă cu sistemul strâmb.
Actorul este carismatic, are față de vedetă, prezență, energie. Problema e că rolul din The Running Man e scris într-o zonă neutră. Nu este nici suficient de dramatic, nici suficient de rebel, nici suficient de satiric.
Powell se străduiește. Respiră ură și transpiră nervi, emană intensitate prin toți porii, dar este ținut în frâu de un film care nu știe exact în ce ligă joacă.
Nu e un erou născut să salveze planeta, nu e vreun Mesia al distopiei, e doar un om prins într-un sistem care vrea să-l transforme în divertisment.
Cu fiecare pas, cu fiecare fugă, cu fiecare confruntare, vezi cum încercarea lui de a supraviețui devine, fără să vrea, o mică rebeliune împotriva mașinăriei media care îl vânează.
😈 Antagoniștii – două talente mari folosite… economic
Când vezi nume ca Josh Brolin (Avengers: Endgame) și Colman Domingo (Drive-Away Dolls), te pregătești pentru personaje puternice și cu replici tăioase. Dar antagoniștii sunt subdezvoltați și mai mult niște caricaturi.
Nu sunt răi, dar nu impresionează cu nimic. La un moment dat, uiți că ar trebui să-ți fie frică de cineva. Sau măcar fascinat.
Pe parcurs mai apar și alte personaje secundare, dar aruncate destul de aiurea în scenă.
Apar și dispar fără să lase urme, prezența lor fiind necesară doar pentru că are nevoie protagonistul să ajungă din punctul A în punctul B.
Nici nu apuci bine să le memorezi numele că s-au și evaporat la fel de repede cum s-au materializat.
🏆 The Running Man – Verdict 👍 sau 👎
Filmul are și momente în care chiar începe să meargă. Ritmul, de exemplu, e surprinzător de sprinten, nu trage de timp, nu se împiedică în explicații inutile și, culmea, chiar se lasă urmărit 😉 fără oftat.
Se poate consuma ușor, ca un baton proteic de la care nu te aștepți să fie gustos, dar uite că nu e chiar rău.
Am înțeles de ce Arnold Schwarzenegger a ridicat în slăvi filmul. Și nu, nu pentru că ar fi primit bani, ci pentru că…, dar vă las pe voi să descoperiți motivul.
La nivel de idee, filmul are combustibil. Premisa cu reality-show-ul mortal rămâne interesantă, mai ales când o combini cu obsesia contemporană pentru media și spectacol.
E material bun acolo, doar că filmul îl folosește cam cum folosești un ulei scump: cu zgârcenie. Îl picură, dar nu îl toarnă.
Problema e că, dincolo de ce funcționează, începe festivalul dezamăgirilor.
Cel mai dureros e că nu simți deloc personalitatea lui Edgar Wright. Filmul ar fi putut fi regizat de oricine, ceea ce, pentru Wright, e aproape un sacrilegiu.
Nu are riscul, nebunia, curajul sau personalitatea pe care o aștepți când vezi numele regizorului pe generic.
Și ceva se strică în actul final. Ori regizorul a plecat de pe platou și a lăsat pe altcineva să termine filmul, ori s-a gătat bugetul, cert este că s-a întâmplat ceva.
Actul trei este prost închegat, cu niște rezolvări simpliste și leneșe, care dau senzația că oamenii n-au știut cum să încheie tărășenia.
Și poate cel mai trist: nu există nicio scenă cu adevărat specială. Niciuna. Nimic care să-ți rămână în cap, nimic care să intre în cultura pop, nimic cu potențial de meme viral. Totul e corect, dar nimic nu e wow.
Să mai zic și că subtitrarea e făcută de cineva care nu știe să numere în engleză?
De două ori un personaj zice „level three”, iar traducerea este „nivelul doi”. De asemenea, machezi nu există în limba română, corect este machiezi.
Trailer
