Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
L-am ratat la Les Films de Cannes à Bucarest 2025, dar am văzut Nouvelle Vague în avanpremieră.
🎬 Nouvelle Vague – Premisă 📖
Dacă ați urmărit miniseria The Offer, atunci să știți că Nouvelle Vague merge pe aceeași cărare, dar adoptăe un stil mai artistic.
Povestea urmărește episodul istoric al filmării lui À bout de souffle, debutul iconic al lui Jean-Luc Godard (Guillaume Marbeck).
Cineastul francez rămăsese de căruță. Din tot grupul Noului Val Francez, era singurul care nu avea un film regizat în palmares.
Alde Truffaut și Chabrol erau deja nume consacrate, doar Godard se chinuia să găsească un producător să-i finanțeze filmul.
În cele din urmă, îl păcălește pe Georges de Beauregard, îi antamează pe Jean Seberg (Zoey Deutch – Juror #2) și Jean-Paul Belmondo (Aubry Dullin) și se apucă de filmat Breathless.
Cum? Nici el nu știe exact.
💭 Nouvelle Vague – Comentariu 🍿
Filmul este destul de straniu, pentru că nu e un „making of” standard, nu e biografie, nu e nici dramă personală amplă.
E aproape o comedie absurdă, mai degrabă un „hai să vedem cum se simțea nebunia aia creativă când nu știai că scrii istorie”.
O lume în care toți erau tineri, teribil de convinși că regulile pot fi aruncate pe geam, și gata să filmeze oriunde, oricum, pentru că, nu-i așa, cine îi putea opri?
🌀 Metodele lui Godard – între improvizație și haos bun
Dacă nu ai ști că este vorba despre Godard, ai crede că-l urmărești la lucru pe cel mai slab regizor din istoria cinematografiei.
Omul nu avea un scenariu clar conturat, nu urmărea un plan bine stabilit, filma când avea chef, unde voia, cât voia. La el ziua de lucru putea să dureze și două ore. Sau chiar deloc, veneau oamenii la lucru și erau imediat trimiși acasă, pentru că Godard n-avea chef sau inspirație să tragă nici măcar un cadru.
Actorii nu știau ce replici aveau, nu erau lăsați să se pregătească în prealabil, cică asta ciuntea din autenticitate, regizorul voia ca ei să fie luați ca din oală, să le surprindă emoțiile reale.
În același timp, însă, lui Godard i se rupea de continuitate, nu era deranjat de faptul că în aceeași scenă o ceașcă apărea și dispărea din cadru.
Zici că era angajat la studioul Fox, pentru că acolo nimeni nu era interesat de continuitatea din universul X-Men.
Și, mai presus de toate, nu se chinuia cu mai multe duble, de cele mai multe ori, era suficient ce trăgea din prima, considerând că după aceea jocul actorilor devenea mecanic.
Seamănă mai mult a Tommy Wiseau decât a Godard, nu?
🎥 Stilul Linklater și reconstrucția epocii
Cu toate astea, filmul este captivant, poate tocmai datorită acestui aspect. Sau poate pentru că Richard Linklater e capabil să filmeze și o coadă la covrigi, și tot ar găsi un unghi interesant.
Ei bine, în Nouvelle Vague, omul nu doar găsește un unghi, ci se bagă fix în inima unei revoluții cinematografice și încearcă să o refacă, emoție cu emoție, cadru cu cadru.
Și reușește… în felul lui. Nu perfect, nu triumfal, nu epocal, dar suficient cât să simți că intri într-un laborator de cinema, nu într-o sală de cinema.
Filmul e alb-negru, 4:3, filmat în franceză și, înainte să ridici sprânceana, da, e exact alegerea corectă.
Linklater nu face „reconstituire” în stil Discovery Channel, ci un omagiu sincer și, pe alocuri, jucăuș, al momentului în care niște tineri cu buzunare goale și idei prea mari pentru lumea lor au reinventat tot ce înseamnă film.
🧑🎨 Portretul lui Godard
Partea care m-a surprins cel mai tare e că filmul nu încearcă să-l transforme pe Godard într-un supererou artistic.
În locul statuii pe care o merită, avem un tânăr încăpățânat, inteligent, enervant, genul de om care ar opri filmarea doar ca să schimbe un cuvânt în dialog, doar pentru că așa „sună mai liber”.
🌆 Parisul – lumea în mișcare
La fel de bine funcționează și atmosfera de „lume în mișcare”, Parisul care pare făcut din cafenele, camere de filmat împrumutate și străzi care pot deveni oricând decor.
E filmul unei generații care nu voia aprobări, ci libertate. Și aici Linklater, culmea, fiind american, pare să înțeleagă foarte limpede tensiunea aceea specific franceză dintre artă și anarhie.
🧠 Un film pentru cinefili, nu pentru toată lumea
Dar, pentru că trebuia să vină un dar, Nouvelle Vague e extaz cerebral DOAR pentru cinefili.
Recunosc că sunt mai mult cinefag, așa că eram pierdut în spațiu când în scenă apăreau zeci de personalități ale cinematografiei de artă, iar numele scrise pe ecran nu-mi spuneau nimic.
Cred că am recunoscut cel mult o treime din acele nume: Truffaut, Chabrol, Rossellini, Belmondo, Seberg, Varda, Cocteau. În rest, eram ca vițelul la poarta nouă.
Apoi, filmul nu are un arc emoțional profund. E elegant, interesant, inteligent, dar nu e un film care să te rupă în două. E rațional, nu visceral. Admirabil, nu devastator.
🎭 Interpretări – Godard & Seberg
Nu poți vorbi despre un film ca Nouvelle Vague fără să te întrebi cât de aproape a ajuns interpretarea lui Guillaume Marbeck de original.
Godard a fost un personaj în sine, cu ticuri, priviri, o aroganță intelectuală rafinată, dar și o timiditate ciudată sub ea.
Ei bine, actorul își asumă rolul fără să cadă în capcana imitației mecanice. Nu încearcă să reproducă mimica exactă, nu îl ia pe Godard ca pe un obiect de muzeu.
În schimb, merge pe o energie apropiată: un amestec de încăpățânare, anxietate creativă și acel „vreau să schimb tot, chiar dacă nu știu încă cum” care definea perioada aceea.
Actrița care o interpretează pe Jean Seberg, fără a încerca să o copieze, îi aduce acea energie de „străină în propriul film”.
Vine din altă lume, obișnuită cu reguli clare, și intră într-un haos organizat. Dar reușește să devină centrul emoțional al peliculei. E ca o prezență luminoasă într-un film care altfel trăiește în tonuri de gri.
🎞️ Observații tehnice
Cât despre aspectul tehnic, deja am menționat caracteristicile principale, dar încerc să dezvolt un pic stilul abordat de Linklater. El filmează cu respect. Poate chiar prea mult respect.
Cadrele sunt ordonate, elegante, nu atât de imprevizibile pe cât te-ai aștepta de la un film care vrea să canalizeze spiritul unui Godard tânăr, liber ca aerul.
E un paradox plăcut, pentru o vreme, dar și o limită: Nouvelle Vague e mai mult o scrisoare de dragoste decât o tentativă de a continua revoluția.
Asta nu-l face un film slab. Dar îl face clar un film al lui Linklater, nu un film al epocii.
🗣️ Dialog, ritm și umor
Dialogurile sunt savuroase, ironice, intelectuale, uneori tăioase, dar niciodată prețioase.
Aici simți mâna lui Linklater, care și-a construit toată cariera pe conversații ce par naturale, dar sunt gândite la virgulă.
Ritmul filmului este calm. Nu leneș, nu greoi, doar calm.
Și da, filmul are și umor, atenție, nu un umor „ha-ha, ce s-a bășit ăla”, ci un umor fin, de situație, de replică aruncată printre țigări și decizii artistice discutabile.
🏆 Nouvelle Vague – Verdict 👍 sau 👎
Este un film care știe exact ce vrea să fie. Nu minte, nu pozează, nu promite altceva. E un omagiu. Un exercițiu de cinema. O lecție vizuală despre ce înseamnă să vrei să schimbi lumea cu o cameră, niște prieteni și o idee bună.
Dacă m-a făcut curios să caut À bout de souffle, pentru a vedea care-i treaba cu el, înseamnă că și-a atins scopul.
Nu este un film care-ți rupe sufletul, nici nu revoluționează ceva în 2025. Este un cadou cinefil și o experiență frumoasă, nicidecum o epifanie.
Hai, că v-am lăsat în compania filmului. Eu mă duc să-mi văd de ale mele și să sap după debutul lui Godard, să-l văd cât mai repede, cât mai am proaspătă în minte acțiunea din Nouvelle Vague.
Trailer
