Tuner

admin 9 minute ago Thriller Leave a comment

La AIFF.10 am văzut Tuner, un titlu care sună mai degrabă piscicol decât muzical.

🎬 Premisă

Niki (Leo Woodall – Nuremberg) este un fost copil-minune al pianului. Rupea corzile de zici că era un Mozart contemporan.

Dar soarta i-a jucat o festă crudă. Tânărul a dezvoltat hiperacuzie. Adică o sensibilitate extremă la orice fel de zgomot. Dacă un fluture își scutură aripile în Australia, pentru el, în USA, sună de parcă a fost detonată o bombă cu manele lângă el.

Așa că i s-a dus pe apa Sâmbetei cariera muzicală. Acum își câștigă pâinea ca acordor de piane, mergând cu dubița mentorului său, Harry (Dustin Hoffman – Rain Man) pe la case boierești, unde miliardarii îi tratează de parcă ar fi instalatori de toalete.

Când Harry ajunge la spital cu datorii astronomice, Niki își dă seama, întâmplător (sau poate nu chiar așa de întâmplător), că afecțiunea îi permite să audă clichetul unui seif mai bine decât al unei coarde de pian.

💭 Comentariu

🎹 O premisă care n-ar trebui să funcționeze

Mă declar vinovat. Când am citit premisa, am ridicat o sprânceană. Apoi am ridicat-o și pe cealaltă. Un acordor de piane care ajunge să spargă seifuri pentru că are auz excepțional? Haida-de, că măcăne. Și nu vorbesc despre o rață.

Este o idee atât de trăsnită încât ori iese ceva foarte mișto, ori un dezastru monumental. Din fericire, Tuner aterizează în prima categorie.

Nu pentru că povestea ar fi incredibil de realistă. Nici pe departe. Filmul îți cere să accepți niște convenții și să intri în jocul lui. Dacă începi să-i măsori fiecare detaliu cu rigla logicii, o să găsești destule motive de cârcoteală.

Dar Daniel Roher are suficientă inteligență încât să te facă să nu mai conteze prea mult. Practic, povestea combină un film cu spărgători de seifuri cu o comedie romantică standard, dar care are suflet.

Nu prea mă împac bine cu comediile de acest gen, dar Tuner are inspirația să se concentreze pe partea de thriller, unul unde sunetul cară pianul. Știu, un joc neinspirat de cuvinte, dar atât s-a putut.

🔊 Un thriller care se ascultă

Rareori am văzut un film care să transforme niște zgomote aparent banale într-o sursă atât de mare de tensiune.

Un clic. Un mecanism care se rotește. O coardă de pian. O alarmă. Un avion care zboară deasupra capului fix când nu trebuie. Toate devin importante.

Designul de sunet este atât de bine realizat încât te dor urechile. Nu glumesc. Unul dintre motivele pentru care am înlemnit pe scaun e felul în care Niki percepe lumea.

Dacă trece o ambulanță sau bubuie o pocnitoare, simți cum îți explodează capul. Și când Niki își lipește urechea de seif, ai impresia că propria-ți respirație este un uragan care urlă îngrozitor.

Ajungi să asculți filmul aproape la fel de atent cum îl privești. Iar asta este o performanță.

Mai țineți minte The Conversation cu regretatul Gene Hackman? Acolo mi-a zburat gândul când Niki asculta cu maximă atenție sunete pe care nici pisica nu putea să le perceapă.

Așadar, filmul cere răbdare, pentru că nu se grăbește deloc cu construirea personajelor și a atmosferei. Petreci atât de mult timp cu oamenii de pe ecran, încât ai impresia că-i cunoști de-o viață.

❤️ Mai mult decât un simplu film cu jafuri

Filmul mai câștigă puncte și prin felul în care tratează povestea romantică. Nu este acolo doar pentru că un algoritm a bifat că trebuie să existe și o iubită.

Relația dintre Niki și Ruthie (Havana Rose Liu – Bottoms) este prezentă pentru a adăuga o dimensiune emoțională poveștii.

Chimia dintre ei este atât de naturală, încât jur că am uitat că mă uit la un film. E o poveste de iubire care nu se simte forțată, ci apare treptat, ca o melodie pe care o fredonezi fără să-ți dai seama.

Să nu vă imaginați că sparge stereotipurile genului, dar măcar nu-i atât de plină de sirop artificial precum comediile romantice get-beget.

N-o să zic nimic despre acțiune. Oricum, nu-i greu de ghicit că Niki se înhamă cu cine nu trebuie, cu niște infractori care-l exploatează pentru auzul lui.

🎭 Leo Woodall fură spectacolul

Acum să trec la actorie. Aproape toată lumea se concentrează pe numele lui Dustin Hoffman când vede afișul, dar surpriza adevărată este Leo Woodall.

Nu mai repet expresia cu căratul, pentru că deja am folosit-o, dar gagiul m-a făcut să fluier de admirație.

Personajul său este un introvertit care poartă dopuri de urechi aproape permanent, un tip care pare mai confortabil lângă un pian decât lângă alți oameni.

Pare că nu se simte comod în propria piele și fix această vulnerabilitate îl face atât de credibil. Este amuzant când trebuie, tensionat când situația o cere și suficient de carismatic încât să te țină conectat la poveste fără să forțeze nimic.

Apoi vine Dustin Hoffman și îți amintește de ce este o legendă. La vârsta lui, omul pare că joacă fără niciun efort.

Harry este guraliv, încăpățânat, sarcastic și imposibil de ignorat. Nu este mentorul acela înțelept care vorbește în citate motivaționale, ci mai degrabă bătrânul care te ceartă, te ironizează și apoi te invită la o cafea.

Glumele lui, rostite cu acel aer de om care a văzut și a auzit totul în viață, aduc unele dintre cele mai simpatice momente din film.

M-a bucurat enorm reîntâlnirea, chiar și preț de-o clipită, cu Jean Yoon, adică Amma din excelentul serial de comedie Kim’s Convenience, dar și cu Jean Reno, care joacă un mare maestru pe nume Marius.

⚠️ Câteva note false

Nu este totul perfect. Cel puțin, nu din punctul meu de vedere. În partea a doua scenariul începe să împingă puțin prea mult anumite mecanisme de thriller.

Unele răsturnări de situație pot fi anticipate de la kilometri distanță dacă ai văzut suficiente filme cu jafuri. Dar chiar și atunci când povestea merge pe cărări familiare, execuția rămâne solidă.

Există și o coincidență extraordinară, care m-a făcut să strâmb din nas mai abitir decât vrăjitoarea Samantha. Aia chiar m-a deranjat.

🏆 Verdict

Iată un thriller cu personalitate, care pornește de la o premisă foarte interesantă și este construit elegant și inteligent. Este suficient de diferit încât să iasă din mulțime.

Am rămas fascinat de meseria asta, nu credeam că presupune atât de multă muncă și precizie.

Clar este una dintre surprizele plăcute ale anului. Nu toate notele sunt perfecte, dar partitura funcționează mult mai bine decât ai crede la prima vedere.

Finalul este fabulos. Ca să câștigi ceva, mai întâi trebuie să pierzi altceva. Și închei aici, misterios, pentru că nu vreau să vă răpesc din plăcerea vizionării acestui film excelent.