Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cine râde la urmă… știți proverbul. Cu Lost in Translation, Sofia Coppola a închis gura cârcotașilor care au făcut mișto de ea pentru rolul din The Godfather Part III.
A câștigat Oscar pentru cel mai bun scenariu original cu acest film.
🎬 Lost in Translation – Premisă 📖
Bob Harris (Bill Murray – Ghostbusters) e un actor american aflat în cădere liberă, care și-a pierdut farmecul și, odată cu el, și motivația.
Nu mai primește roluri importante, așa că viața lui a devenit un șir de apariții plictisite și contracte care nu-i mai spun nimic. Hei, măcar banii sunt buni, nu?
Ajunge la Tokyo pentru o reclamă la whisky care îi aduce 2 milioane de dolari ca să zâmbească fals.
Charlotte (Scarlett Johansson – Jurassic World: Rebirth) e o tânără proaspăt căsătorită cu un fotograf mereu ocupat.
Gagiul e plecat teleleu, să facă bani, iar ea rămâne singură în camera de hotel, cu gândul rătăcit la sensul vieții.
Cei doi oameni complet diferiți se întâlnesc.
💭 Lost in Translation – Comentariu 🍿
Nu te mai uita strâmb la ecran. Da, e perfect normal să ți se pară că nu se întâmplă nimic. Pentru că nu se întâmplă nimic. Dar așa este făcut filmul. E despre absență, nu despre acțiune.
Sofia Coppola a vrut să surprindă sentimentul ăla pe care îl ai când ești într-un loc străin, cu oameni care vorbesc altă limbă, și tot ce-ți rămâne e să te întrebi: „Ce mama dracului caut eu aici?”
Bine, poate fără înjurătură, aia e băgată de la mine, că-s ghiolban, nu vreun erudit care doarme sub pernă cu dicționarul, sperând să viseze fel și fel de expresii academice sofisticate.
E un film despre singurătate, alienare și nevoia disperată de conexiune umană, nu despre întâmplări.
🏙️ Tokyo – un personaj în sine
Las un pic personajele, revin la ele mai târziu. Pe mine m-a atras orașul Tokyo, care este un personaj în sine.
Un oraș spectaculos, dar complet rece. O mare de lumini și panouri publicitare care te orbesc, dar nu te încălzesc. Cel puțin așa se vede din afară, prin ochii unui străin.
Totul e „tradus greșit”. Și nu mă refer doar la limbajul japonez. Emoțiile sunt traduse greșit. La fel și intențiile, zâmbetele, tăcerile.
Ce e drept, am râs pe săturate la scenele în care japonezii îi dădeau indicații americanului.
Niponii vorbeau cât o liturghie, iar traducerea se rezuma doar la două propoziții scurte. Practic, Luceafărul era transformat în Cățeluș cu părul creț.
De fapt, Lost in Translation vorbește despre cum ne pierdem sensul între ce simțim și ce reușim să exprimăm.
Titlul se referă la mai mult decât diferențele culturale.
Se referă la modul în care fiecare dintre noi se pierde între propriile emoții și realitate.
🤝 Doi oameni pierduți care se găsesc
Bun, acum că am torpilat un pic orașul, revin la Bob și Charlotte, doi oameni pierduți care se întâlnesc întâmplător în barul hotelului, amândoi treji la 3 dimineața.
E o întâlnire între două vârste ale confuziei. El nu mai știe cine e. Ea nu știe cine va fi.
Și, pentru câteva zile, devin unul pentru celălalt un fel de oglindă blândă, o confirmare că nu sunt singurii care nu mai înțeleg nimic din viață.
E o legătură atipică: nu romantică, nu erotică, nu părinte-copil. E umană.
Două suflete care se sprijină un moment, fără promisiuni, fără viitor, fără nevoie de etichete.
Nu știu dacă mă duc prea departe cu gândul, dar seamănă cu Before Sunrise, mai puțin partea amoroasă.
🎥 De ce pare lent și „fără acțiune”
Pentru că Sofia Coppola n-a vrut să spună o poveste, ci să arate o stare. Totul e construit din momente mici: o privire, o atingere ușoară, un zâmbet stingher, o plimbare prin Tokyo, o seară de karaoke.
Nimic nu explodează, nimeni nu țipă, dar în fiecare cadru se adună o tensiune subtilă, un gol interior pe care nu-l poți umple cu nimic.
Dacă-l privești ca pe un film obișnuit, pare plictisitor.
Dacă-l privești ca pe o stare de spirit, e dureros de real.
E despre cum e să te simți singur chiar și când ești înconjurat de oameni. Despre momentele în care lumea se mișcă în jurul tău, dar tu rămâi pe loc.
Mno, hai că am dat-o prea mult în melancolie și parcă-mi vine să-mi înec amarul într-un pahar de whisky, dar nu din marca promovată de Bob.
🎭 Bill Murray & Scarlett Johansson
Bill Murray este cunoscut mai ales pentru partiturile sale comice, dar omul este meseriaș într-ale actoriei. Când intră pe teritoriul dramei, face roluri fabuloase.
Așa este cazul și aici. Joacă un om cinic, dar melancolic. Un om care râde doar ca să ascundă golul din interior. În spatele fiecărui zâmbet e un oftat.
Tânăra Scarlett Johansson e, la rândul ei, perfect distribuită. Fragilă, tăcută, dar cu priviri care spun tot.
E femeia care nu știe ce vrea, dar simte că viața trece pe lângă ea.
Împreună, nu fac artificii, dar creează o magie rară. E o intimitate tăcută care n-are nevoie de replici multe.
Ei nu se „iubesc”, nu în sensul biblic, pur și simplu se înțeleg. Iar uneori asta valorează mai mult.
🌇 În esență…
Lost in Translation nu e despre Tokyo, nici despre o poveste de dragoste.
E despre singurătate, conexiune și efemeritatea momentelor umane. Despre felul în care o clipă de înțelegere poate însemna mai mult decât o viață întreagă de conversații fără sens.
E despre doi oameni care nu se îndrăgostesc, dar se (re)găsesc. Despre cum ne pierdem sensul printre traduceri, rețele, zgomote și oameni care nu ne mai ascultă.
Cu toate astea, trebuie să recunosc că au fost momente în care și eu am pierdut ceva din traducere, nu m-am aliniat perfect cu Lost in Translation.
Am simțit asta din cauza ritmului exagerat de lent și a poveștii care nu este chiar originală, deși tocmai pentru originalitate a câștigat Oscarul.
Revin la comparația făcută anterior, dacă schimb Tokyo cu Viena și arunc și un strop de romantism, e fix Before Sunrise.
🏆 Lost in Translation – Verdict 👍 sau 👎
Trebuie să felicit oamenii din camera de montaj, pentru că filmul are o durată perfectă. Dacă ținea mai mult de 100 de minute, ar fi intrat în zona tragerii de timp.
Așa, la o oră și patruzeci de minute, s-a încadrat destul de bine în acea plajă de „ce lent e, dar nu-i plictisitor”.
A știut să tragă obloanele exact când era pe punctul să-și lungească vizita prea mult.
Dacă ai avut vreodată sentimentul că lumea te lasă în urmă, filmul ăsta o să-ți atingă o coardă sensibilă. În caz contrar, s-ar putea să te enerveze.
Pentru că este lent, chiar dacă mă repet, trebuie să menționez din nou asta. E un film despre momentele în care nu știi cine ești, dar pentru o clipă, cineva te privește și te recunoaște.
În prima parte, ne-am regăsit cu toții, dar câți dintre noi au experimentat și partea a doua?
Trailer
