Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Jin-Roh s-a înființat pe marile ecrane în 1999 și este un anime cu un subiect sumbru.
🎬 Jin-Roh – Premisă
În Japonia post-belică alternativă, mai tensionată decât realitatea, statul a scăpat frâiele.
Viața este grea, foametea mare, delictele fără număr, poliția fragmentată și protestele tot mai violente.
Pentru reinstaurarea „ordinii” au fost create unități speciale paramilitare, îmbrăcate în armuri greoaie, cu ochi roșii, ca niște soldați scoși dintr-un coșmar industrial. Un fel de Securitate românească din vremea răposatului împușcat de Crăciun.
Unul dintre acești soldați, Kazuki Fuse, participă la o intervenție împotriva unui grup de teroriști. O fată fuge cu o bombă sub haină. El are timp să tragă. Nu o face. Explozia are loc. De aici începe totul.
Urmează anchete interne, jocuri de putere între instituții, relația lui Fuse cu o tânără care pare legată de incident și o coborâre lentă într-o poveste despre loialitate, manipulare și pierderea identității.
Da, da, toate astea într-un anime.
💭 Jin-Roh – Comentariu
🧠 Când animeul nu mai e divertisment
Observ că domnii care dau cu subsemnatul la Tomata Fleșcăită nu au prea gustat acest film. Asta e, se întâmplă, fiecare greșește la un moment dat.
Eu ce pot să zic? Există anime-uri care te impresionează.
Apoi există anime-uri care te emoționează. Și există Jin-Roh, care se așază pe pieptul tău ca un bolovan rece și refuză să se dea jos.
L-am văzut cu așteptări reduse, pentru că nu eram familiarizat cu acest titlu. Așa că am fost profund surprins de această producție.
Mi-a arătat o lume fictivă stricată și m-a lăsat cu gândul că nu este deloc atât de imaginară pe cât ar trebui să fie.
🏭 Puterea nu vorbește. Completează formulare.
Ce m-a lovit cel mai tare, ca un TGV fără frâne, e felul în care filmul vorbește despre putere. Nu prin discursuri. Nu prin revelații. Ci prin proceduri. Prin rapoarte. Prin oameni care îți spun „n-a fost personal”. Și chiar nu a fost.
Când în glod se moare din cauza protestelor turbate și intervențiilor fără menajamente, nutriționiștii canini gradați, adică tăietorii de frunze la câini cu trese pe umeri, concep planuri pentru înaintarea lor în carieră, nu pentru bunăstarea populației.
Nimic nou sub soare, realitatea reflectă la perfecție ce se întâmplă în Jin-Roh. În ambele universuri, oamenii sunt carne de tun și material pentru sclavagism modern, nicidecum ființe umane cu drepturi ratificate de Convenția de la Geneva.
🕵️ Conspirație, nu confetti
Pe lângă această paralelă dureroasă, care mușcă din noi mai mult decât oricând, pentru că are colți ascuțiți care sfâșie din granița dintre imaginar și real, Jin-Roh este și o excelentă poveste de spionaj.
Fără să dau prea multe detalii, în animație este vorba și despre Wolf Brigade, o structură ultrasecretă polițienească, menită să dea raportul doar unui număr redus de persoane sus-puse.
Chiar există această Brigadă? Este un simplu mit, creat ca să-i sperie pe răzvrătiți? Sau chiar există cu adevărat? Și dacă e reală, atunci cine face parte din ea?
N-am fost pregătit pentru complexitatea poveștii, așa că atunci când am început să fiu inundat de multiplele dezvăluiri care veneau în valuri, am chemat o echipă de halterofili să-mi ridice falca de pe jos.
Hai că nu mai insist pe acest subiect, sunt prea pachiderm ca să calc elegant pe coji de ouă fără să le sparg, așa că trec mai departe.
👤 Un om golit pe dinăuntru
Și ajung la Fuse, un personaj care nu este un erou tragic în sens clasic. Nu e nici măcar simpatic. E un om golit treptat, un individ care a acceptat prea mult timp ideea că „așa merg lucrurile”.
Iar când apare o fisură, când în fața lui o tânără devine graffiti uman, nu devine rebel, ci confuz. Ceea ce e infinit mai credibil.
Relația cu Kei nu e romantică în sensul hollywoodian. E incomodă, fragilă, construită din tragedie. E o relație născută într-un context stricat și condamnată din start. Și filmul nu se preface că ar putea fi altfel.
🐺 Povestea în care lupul nu se schimbă
Metafora cu Scufița Roșie… genială. Nu pentru că e inteligentă, ci pentru că e simplă și crudă.
Lupul nu e neînțeles. Lupul știe exact ce este. Problema e că noi, ca spectatori, tot sperăm că poate, de data asta, n-o să fie lup.
Cine este lupul? Eh, nu este deloc cine credeți. Sau poate că este exact cine credeți. Nu mă păcăliți cu ochii ăia mari, rugători, să vă dau mură-n gură. E treaba voastră să aflați.
🎯 Un final care nu te iartă
Finalul e unul dintre cele mai oneste din istoria animeului. Nu e șocant. Nu are o răsturnare spectaculoasă de situație. Sau, dimpotrivă, în funcție de așteptări, este extrem de șocant. De ce?
Pentru că este logic. Este implacabil. Și tocmai de asta doare. Nu te păcălește. Nu te ia prin surprindere. Te obligă să recunoști că ai sperat degeaba.
Vizual, filmul e o lecție de disciplină artistică. Nimic nu e pus acolo la voia întâmplării sau ca să te impresioneze.
Imaginile sunt dezolante, culorile reci, iar orașul e mai degrabă o structură croită în infern decât un spațiu viu. Muzica vine rar și exact când trebuie, fără să-ți spună ce să simți.
Nu mi se pare că este un anime făcut să fie „cool”. Armurile Kerberos sunt impresionante vizual, da, dar nu sunt făcute să vândă figurine.
Sunt greoaie, sufocante, impersonale. Oamenii din ele dispar. Devii funcție, ordin, piesă. Exact asta e ideea.
🏆 Jin-Roh – Verdict
Este un anime incredibil de serios, departe de fantasticul ludic din multe producții, nefiind deloc adresat celor mici.
Nu are milă de sensibilitățile spectatorului și presupune că ești suficient de matur să suporți consecințele poveștii.
Animația este scrisă de Mamoru Oshii (Ghost in the Shell), așa că înțelegi de ce are un ton atât de sumbru.
L-am interpretat ca un film despre ce se întâmplă când statul câștigă, individul pierde și nimeni nu mai are curajul să întrebe dacă a meritat.
Jos pălăria pentru coerență, pentru curaj și pentru faptul că, după ce se termină, nu-ți vine să spui nimic. Doar să stai puțin și să te gândești ce parte din tine ar fi acceptat armura.
Trailer
Nu știu cine dreaq ești de ai făcut un rezumat atât de obiectiv. Felul în care povestești nu-mi inspiră deloc o copilărie petrecută afară ca nutritionist canin..cam ca mine 😅 .
Mi-ar plăcea să stăm de vorbă la o bere 🍻.
Nu știu dacă să plâng sau să râd la comentariul ăsta. În orice caz, o bere merge :).