Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Dacă și voi abia așteptați un film biografic despre Michael Jackson, atât vă spun: You Are Not Alone!
Acum că a sosit, avem motive să Smile?
Gata, promit, nu o să mai folosesc denumiri de piese ale Regelui Pop, nu vreau să mă bântuie toate Ghosts.
📖 Premisă
Nu mă apuc să vă spun pe îndelete ce s-a întâmplat în viața lui Michael Jackson. Și chiar dacă o să-mi scape ceva important, să nu vă aud că am dat spoilere.
Despre soarta lui MJ știe și tataia de 99 de ani care doarme cu televizorul pornit, știe și nou-născutul din salonul alăturat.
Practic, viața lui este mai cunoscută chiar și decât cea a lui Iisus Hristos. MJ e global, Iisus nu.
Filmul începe cu Jackson 5, trece repede-repede prin anii de copilărie, cu Joe Jackson, tăticul abuziv care visează la bogății uriașe, și apoi se aruncă în cariera solo.
Practic, acoperă perioada de la „I Want You Back” până la turneul „Bad”. Nimic mai departe de 1988. Adică fix perioada în care Michael încă purta mănușa cu paiete și nu apăruseră scandalurile.
Așa că avem un Michael care trece de la copilul exploatat de tată la superstarul global.
💭 Comentariu
🕺 Transformare incredibilă
Încă sunt șocat! Nu-mi vine să cred cum l-a jucat Jaafar pe Michael Jackson. E, pur și simplu, de domeniul fantasticului.
Jur pe ce am mai sfânt, nu-s convins că m-am uitat la un actor. Efectiv, am crezut că rulează niște imagini remasterizate cu Michael Jackson din perioada lui de început.
Între ce am văzut în film și un documentar nu e aproape nicio diferență.
Voce, chip, gesturi, dans, totul este 100% Michael. Mă temeam că alegerea nepotului lui MJ este facilă, el nefiind actor.
Dar l-au băgat într-o sală de repetiții vreo doi ani și i-au zis „nu ieși decât când devii Regele Pop”. Și a devenit.
Sau s-a produs vreo magie voodoo și a fost înlocuit de însuși Michael Jackson, revenit de pe lumea cealaltă, oricare ar fi ea.
🎤 Film sau concert?
Antoine Fuqua, domnul care ne-a dat Training Day și The Equalizer, s-a apucat de treabă serioasă.
A pus mâna pe catalogul lui Michael Jackson, care e cam cea mai bine păzită comoară, după secretul KFC.
Și s-a asigurat că folosește aceste drepturi la maximum. Nu știu dacă exagerez puțin, dar trei sferturi din film se cântă. Așa mi s-a părut.
Începe cu piesele timpurii (ABC, I’ll Be There), apoi intră în muniția grea. Pornește Thriller, vezi 10 minute de coregrafie, după aia Beat It, și tot așa. E ca un concert de 2 ore cu puțină dramă ca respiro între melodii.
🎥 Regie și imagine
Fuqua știe să filmeze spectacolul. Coregrafia este surprinsă din unghiuri care te fac să simți fiecare pas, fiecare mișcare.
Camerele țin ritmul, nu tremură deloc, iar senzația generală este că te afli în fața unui film realizat cu evlavie pentru Michael.
Imaginea e curată, colorată, anii ’80 arată fix cum trebuie. Toate elementele clasice ale artistului legendar sunt acolo: ciorapii albi flaușați, jachetele de piele, costumele strălucitoare, tot tacâmul.
Nu pot să spun nimic rău. Doar că uneori am simțit că e mai mult un tribut decât un film.
🧠 Teme
Ei bine, scenariul se ia la trântă, în primul rând, cu relația toxică pe care a avut-o cu tatăl său. Asta a dus, implicit, la presiunea imensă pusă pe umerii unui puști care a fost împins într-o singurătate lipsită de copilărie.
Fără prieteni adevărați, pentru că toți îl tratau ca pe un exponat de muzeu, Michael s-a refugiat în lumea animalelor, unde a găsit suflete inocente, care i-au simțit bunătatea, nu banii din cont.
Dar pentru că filmul se oprește în 1988, nu apucă să dezvolte povestea până la capăt. Personal, am rămas flămând, voiam să mă îmbuib ca românul de Crăciun, să vină SMURD-ul să mă scoată din scaun.
🎭 Jocul actoricesc
Am zis deja despre Jaafar. Merită să repet: e înfricoșător de bun. Nu știu dacă e de Oscar, pentru că-i cale lungă până acolo, dar ca personificare a lui Michael Jackson? Mai bine de atât nu se putea.
Apoi vine Colman Domingo (The Running Man). Vai de capul meu! Când apare pe ecran simți cum se face frig în sală. Omul ăsta joacă rolul lui Joe Jackson de parcă și-ar fi vândut sufletul diavolului în schimbul unei metode actoricești atât de brutale încât te doare stomacul.
Când îl vezi cum se uită la copiii lui de parcă ar fi niște cai de curse pe care tocmai i-a pierdut la pariuri, te apucă toate frisoanele.
Domingo nu joacă „tatăl abuziv” ca în filmele alea în care răufăcătorul e clar rău din prima și gata, ștergi cu el pe jos. Nu, domnule. El joacă un om care crede cu toată ființa lui că face bine.
Când îi pune să repete pe cei cinci până cad lați de oboseală și apoi îi pune iar să repete, nu o face din răutate pură.
O face pentru că „așa e în showbiz, puilor, și dacă nu vă place, oțelăria vă așteaptă”. Și fix asta e înfricoșător. Pentru că în ochii lui, el e eroul. El i-a scos din sărăcie. El i-a făcut bogați.
Iar tu, ca spectator, stai acolo și te chinui între „ce monstru” și „păi… cam are dreptate”. Dar apoi îl vezi cum scoate cureaua și uiți de orice nuanță.
Da, filmul ăsta o să-ți dezvolte o fobie față de curele și o să începi să apreciezi foarte mult bretelele.
Nia Long (Missing) e ok în rolul lui Katherine Jackson, dar nu are prea mult de lucru. Miles Teller (Whiplash) îl interpretează pe John Branca (avocatul lui Michael) și joacă decent, dar nici el nu are multe de făcut.
🎶 Muzica
Aici e nota 10 cu vârf și îndesat. Toate piesele celebre sunt acolo, sună impecabil, iar când Jaafar dansează, nici nu mai contează că povestea e lăsată un pic la o parte.
Dacă ai fost vreodată fan, o să ai momente în care o să zâmbești cu toată gura și o să bați din picior. Deși știu că am voce de joagăr ruginit, cu greu m-am abținut să nu fredonez versurile pieselor cântate.
Și asta face filmul să meargă, chiar dacă Michael nu intră în perioada în care artistul a lansat melodiile mele preferate: Earth Song, You Are Not Alone, Little Susie (cu o orchestrație simfonică fabuloasă), Smile, They Don’t Care About Us. Toate sunt de pe albumul HIStory.
⚖️ Ce nu funcționează
Bun, până acum am zis numai de bine. Și oricât de mare fan Michael Jackson sunt, trebuie să încerc să rămân, pe cât posibil, obiectiv.
Filmul nu m-a surprins cu absolut nimic. Nici nu prea avea cum, din moment ce am citit câteva cărți și am vizionat zece documentare despre viața lui.
Problema e începutul grăbit, care sare peste niște etape. De exemplu, cariera lui de actor? Nici pomeneală. The Wiz? Captain EO? Nimic despre ele.
Înțeleg, n-ai cum să bagi 20 de ani trăiți la intensitate maximă în doar două ore de film, aș fi absurd să cer ca producția să atingă tot ce a făcut Michael. Dar am simțit că lipsesc niște cărămizi din perete.
Partea cea mai tristă: filmul se termină în 1988. Fix când Michael era în vârful gloriei cu Bad, înainte de Dangerous, înainte de HIStory, înainte de tot scandalul.
Adică au tăiat fix perioada în care viața lui a devenit, să zicem, mai interesantă din punct de vedere dramatic.
Nu o să vezi nimic din anii ’90. Nici măcar nu se face aluzie. E ca și cum ai face un film despre Maradona și te-ai opri înainte de Cupa Mondială din ’86.
Însă asta nu este o bilă neagră, bineînțeles că „Michael will return in Avengers: Doomsday”. Pardon, Michael va reveni cu partea a doua, care va atinge și aceste subiecte. Mă rog, nu chiar pe toate.
😂 Mic rant personal
În încheiere, trebuie să menționez asta, să mă fac singur de râs. Am sesizat că în subtitrare a apărut de două ori „laoparte” în loc de „la o parte”.
Ce țanțos eram că am depistat o eroare la traducere. Mi s-au pleoștit toate penele când am aflat că, de fapt, DOOM 3 a zis că așa e bine, în varianta asta manelizată.
Puteți să mă chinuiți cu toată discografia lui Guță, n-o să scriu în veci laoparte, pentru că nu are nici cea mai mică logică.
Probabil Pruteanu a săpat o groapă până în centrul pământului, atât de mult s-a învârtit în mormânt văzând cum pocesc academicienii noștri limba română.
⏱️ Embargo-ul care ridică sprâncene
Acum, că am terminat de comentat pe seama filmului, o să mai pierd vremea pe aici, pentru că am chef de scris.
Am văzut filmul în cadrul vizionării de gală din 16 aprilie 2026, iar un detaliu aparent banal mi-a declanșat un semnal de alarmă în creier: mesajul pus strategic pe ecran, care ne anunța că recenziile nu pot fi publicate decât pe 22 aprilie.
Nu e prima oară când văd un astfel de embargo, dar niciodată nu-l privesc ca pe un semn bun.
În teorie, embargourile există pentru organizare (sincronizare globală, evitarea dezvăluirilor importante, controlul momentului în care apar primele reacții).
În practică, însă, mai ales în zona americană, ele sunt adesea un mecanism de control al pagubelor.
Când știi că ai un produs care nu este reușit, ultimul lucru pe care îl vrei este ca reacțiile negative să apară cu zile bune înainte de lansare și să omoare interesul.
Și atunci le amâni. Le împingi cât mai aproape de premieră. Le ții în lesă.
Nu spun că fiecare embargo ascunde un dezastru. Dar experiența ultimilor ani a arătat un tipar destul de clar: când studioul îți spune „mai așteaptă puțin cu părerea”, de multe ori nu o face pentru că filmul e prea bun, ci pentru că nu e suficient de sigur pe el.
Dacă filmul e cu adevărat bun, studioul are tot interesul să lase oamenii să vorbească despre el cât mai repede. Să apară reacțiile, să se creeze emulație, să circule entuziasmul din om în om.
Doar se știe că reclama cea mai bună nu este cea plătită, ci cea venită din gura spectatorilor.
Iar când această reacție este amânată cu grijă, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva se încearcă doar câștigarea de timp, nu construirea entuziasmului.
Spre bucuria mea, nu a fost cazul aici, embargoul nu a fost pentru că filmul e slab.
🧩 Problemele de producție
Acum, hai să vorbim și despre ce s-a întâmplat în spatele camerei, pentru că acolo a fost adevărata dramă.
Să nu credeți că Michael a ieșit așa de la prima tăietură. Nici vorbă. A fost un haos incredibil.
Prima și cea mai mare problemă: scheletul din dulapul juridic. Se pare că inițial filmul avea un final complet diferit.
Trebuia să intre și în anii ’90, să arate cum au apărut acuzațiile de abuz asupra lui Michael la începutul deceniului.
Erau deja filmate scene cu poliția la Neverland. Serios, dăduseră banii pe decoruri, pe actori, pe tot tacâmul.
Până când, pac! Avocații moșiei Jackson au dat peste o clauză într-un acord vechi de despăgubire cu familia unui anume acuzator. Mi-e și frică să-i scriu numele, de teamă să nu fiu dat în judecată.
Clauza zicea clar, cu litere de-o șchioapă: interzisă orice mențiune despre el în orice film. Nici măcar o aluzie, nici măcar o umbră, nici „personaj inspirat din”.
Așa că au trebuit să rescrie finalul pe repede înainte, ca studentul care își dă seama cu o seară înainte de examen că a învățat greșit.
A urmat problema doi: bugetul și refilmările. Ca să repare beleaua, echipa s-a reunit în iunie anul trecut (2025) pentru 22 de zile de filmări suplimentare.
Au turnat la Los Angeles, s-au terminat subvențiile, așa că toată tărășenia a costat între 10 și 15 milioane de dolari.
Costul l-a suportat moșia Jackson, pentru că de acolo a pornit buba. Deh, când nu belești ochii, golești portofelul.
Problema trei: varianta inițială de film dura cât un sezon de serial Netflix, undeva aproape de patru ore. Era prea mult. Dacă stai la cinema atâta timp, ți se face fundul plat.
Așa că au dat cu barda în el, l-au redus la două ore și au păstrat material pentru continuare.
Dar și aici e cu schepsis. Ni se promite și partea a doua, dar, din ce am înțeles, va fi terminată doar dacă Michael cel dintâi va face ravagii la boxoffice. Și eu sunt convins că o să facă.
🏆 Verdict
Michael e trei sferturi concert și restul biografie adevărată. Filmului îi lipsește partea a doua a vieții lui Michael, așadar, nu are lovitura emoțională care ar trebui să vină odată cu o asemenea producție.
Așa cum a fost la Bohemian Rhapsody, la care am jelit de zici că mi-a murit tot neamul dintr-odată.
Dar mă pregătesc sufletește pentru continuare. Acum mă spovedesc un pic. De două ori am plâns până acum la moartea unor persoane dragi.
Prima oară când a murit bunica, a doua oară când a murit Michael Jackson. De aceea, anticipez ce o să mă aștepte în partea a doua.
Chiar dacă nu ești fan Michael, o să apreciezi filmul, pentru că are un actor principal care este atât de aproape de original încât ai impresia că au găsit o mașină a timpului.
Și are atâtea melodii fabuloase încât dacă nu-ți place, înseamnă că n-ai puls.
Ce să mai zic? Îmi venea să Scream când am văzut cum s-a terminat și am răbufnit un pic supărat către ecran, dorind ca filmul să Don’t Stop ‘Til I Get Enough.
Eh, dar restul e HIStory.
Trailer
