Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Tupeist băiatul ăsta de și-a pus numele în fața titlului filmului. Lee Cronin’s The Mummy este al treilea film cu mumii pe care îl atac pe acest site.
Dar este primul pentru adulți.
📖 Premisă
O familie americană care stă prin Cairo își pierde fata într-o furtună de nisip. Mă rog, nu e vina nisipului.
Trec opt ani, timp în care se mută în New Mexico, cei doi soți își fac o viață nouă și mai adaugă o fetiță la colecție.
Dintr-odată, poliția egipteană le dă un telefon că au găsit-o pe Katie. Într-un sarcofag. Care a căzut dintr-un avion.
De aici începe distracția, pentru că fata aia nu mai e tocmai fetița lor cuminte, ceva nu este în regulă cu ea.
Dar Larissa (Laia Costa – Life Itself) și Charlie (Jack Reynor – Flora and Son) țin neapărat să aibă grijă de Katie. Doar sunt părinții ei, nu? Cine ar putea ști mai bine ce îi trebuie fetei lor?
Între noi fie vorba, răspunsul include un sobor de preoți, Papa de la Roma, câțiva șamani și, probabil, părintele Merrin.
💭 Comentariu
🧠 Abordarea originală, sau cum să faci mumia din nou interesantă după 100 de ani
Uite care e treaba, eu m-am săturat de mumii care doar se târăsc după tine prin piramide cu brațele întinse și au eticheta de PG-13, adică pentru copii.
Unele sunt bune, vezi mumia lui Fraser, altele sunt nasoale, vezi mumia lui Cruise, care arată ca un fotomodel într-o ținută de MetGala. Aia era material de nevastă, nicidecum de spirit malefic milenar.
Aici e altceva. Nu e vorba de o mumie clasică, ci de o legendă egipteană reală, d-aia autentică, nu inventată de Hollywood să iasă mai ieftin.
Cronin s-a documentat, se vede. Și-a băgat nasul prin mitologie și a scos la iveală o chestie. Nu zic cum se numește, nu zic nici care-i treabă cu chestia, să nu mă blestemați apoi la nemurire în coșciug, dar face niște lucruri absolut dezgustătoare.
Eu pot spune că povestea este destul de originală, comparativ cu toate zecile de filme despre mumii văzute până acum. Și are rating R.
🤢 Gore fără frână
Apropo de dezgustător. Cronin e nenea care a făcut Evil Dead Rise, așa că deja știam că are o imaginație bolnavă, în sensul bun al cuvântului.
Filmul ăsta e atât de scabros pe alocuri încât am simțit nevoia să mă uit în altă parte. Și apoi m-am uitat înapoi, ca fraierul.
Mă laud că nu mă îngrețoșez ușor (doar dacă-mi bagi manele), dar aici am văzut niște faze… mamma mia!
Scena cu tăiatul unghiilor. Atât zic. Și e una destul de cuminte pe lângă ce urmează. A te dezbrăca o să capete o cu totul altă conotație după ce urmărești filmul. Ești avertizat.
Nu degeaba a primit certificarea 18+ în mai multe țări, inclusiv în România.
Așadar, punctul forte al filmului este, fără îndoială, violența sa demnă de un spectacol de la teatrul Grand-Guignol.
Dacă ai apreciat gore-ul debordant din Evil Dead Rise, nu vei fi dezamăgit. Este, fără nicio urmă de îndoială, cea mai scârboasă mumie pe care ai văzut-o.
Scenaristul și-a lăsat sadismul creativ să zburde, iar rezultatele sunt pe măsură.
La final, m-a lăsat cu un gust ciudat în gură şi o senzație de murdărie pe suflet, ceea ce, în contextul genului, poate fi interpretat şi ca un compliment.
Și asta nu e chestia cea mai tare. La un moment dat, devine chiar imprevizibil. Ajungi să-ți fie frică pentru toți, vii sau morți, pentru că nu se știe cine o să mai scape.
Asta e ceva extrem de rar în filmele horror de azi, unde de obicei ghicești victimele de la început.
🌍 Autenticitate lingvistică
Un punct uriaș în plus: personajele vorbesc în limbile lor materne. Când e cazul, vorbesc engleză, când e cazul, vorbesc spaniolă (bunica e mexicană), când e cazul, vorbesc araba egipteană.
Pe mine m-a bucurat imens treaba asta. E de porc ca românii să vorbească perfect engleza în Iași-ul de acum 100 de ani.
E de porc ca toate națiile pământului să o rupă pe engleză, doar ca filmul să fie internațional și să nu deranjeze publicul american, care are probleme cu cititul subtitrării.
Aici s-a depus un efort real și merită toată lauda. Se simte că și-a bătut cineva capul cu autenticitatea, chiar dacă restul e o nebuloasă sângeroasă.
👨👩👧 Familia ca boală
Dincolo de grotescul vizual, filmul are și o temă interesantă: familia. Sau, mai exact, cât de mult ești dispus să riști/sacrifici pentru familia ta.
Aici, familia e și victima, e și complicele. Când îți iubești copilul, ești dispus să ignori semnele. Ești dispus să crezi că „trece”, că „e doar o fază”, că „poate dacă îi arătăm mai multă iubire se vindecă”.
Cronin folosește iubirea familială ca pe un parazit. Cu cât familia se agață mai mult de ideea că fata lor e acolo, undeva, ascunsă sub pielea ofilită, cu atât devine mai ușor de manipulat.
E aproape ca o critică la adresa părintelui modern care refuză să vadă că odrasla lui are o problemă reală.
Te uiți și te enervezi pe ei, dar în același timp înțelegi de ce nu pot să renunțe. E singurul lucru din film care te lovește emoțional, dincolo de sânge și țipete.
👁️ Natalie Grace – coșmarul perfect
Acum hai să vorbim despre Natalie Grace. Interpretarea ei în Lee Cronin’s The Mummy e de nivel Oscar la categoria „film horror”, dacă ar exista așa ceva.
Ea reușește să fie simultan o fetiță fragilă, pierdută, care își cheamă mama plângând, și o prezență malefică de te face să îngheți în scaun.
Și nu mă refer doar la contorsiuni și efecte speciale. Mă refer la privire. Are momente în care se uită fix în cameră, după ce a făcut ceva oribil, și zâmbește. Nu un zâmbet larg, ci o mișcare aproape imperceptibilă a colțului gurii. Și acolo mi s-a făcut frică mai tare decât în orice jumpscare.
Poate e blasfemie ce voi scrie acum, dar eu zic că o concurează serios pe The Nun. Acum, nu zic că o întrece, dar e pe aproape.
Katie e haotică, imprevizibilă, copilăroasă în răutate, ceea ce o face cu adevărat înfricoșătoare. Katie e răul care râde când îți rupe oasele. Și pentru că e un copil, ai senzația că nu există nicio limită la ce ar putea face.
⏳ Prea lung pentru ce oferă
Bun, până acum am cântat liturghia de duminică, acum urmează și veșnica pomenire.
Filmul durează aproape două ore și un sfert. E prea mult pentru o familie disfuncțională care se tot ceartă în bucătărie.
Horrorul trebuie să fie ca o injecție: rapid și eficient. Aici e mai degrabă o picurare lentă, care te obosește înainte de final.
📢 Explicat cu forța
O altă problemă: filmul insistă prea mult cu explicațiile. Nu o dată, ci de mai multe ori.
Dar m-am resemnat, așa e directiva de partid la Hollywood. Să repeți același lucru, să-l priceapă și ăia care se uită jumătate de timp pe telefon.
Se simte de parcă scenariul nu avea încredere în tine să prinzi firul, așa că ți-l tot pune sub nas. Enervant.
🤦 Personaje care te scot din minți
Aici depinde de perspectiva fiecăruia, dar hai să fim serioși: când copilul tău mănâncă gândaci, face pe Spider-Man prin pereți și câte și mai câte, poate că nu mai merge cu „hai să-l iubim și să-l înțelegem”.
Pricep ideea de familie, dar când membrul respectiv e combinație dintre Satan și Hitler, nu mai merge cu kumbaya și îmbrățișări.
Părinții sunt atât de proști încât nu cheamă un doctor, nu cheamă un preot, nu cheamă pe nimeni.
Stau acolo și se uită cum fetița lor devine un monstru. Și singura lor reacție e să-i vorbească frumos. Până la urmă am zis: „Băi, oameni buni, treziți-vă!”.
🏆 Verdict
În ciuda duratei exagerate, a explicațiilor de prisos și a părinților care nu mai raționează, filmul e o gură de aer scârbos și proaspăt într-un gen care devenise previzibil.
E original, e autentic, e bolnav, e fix ce trebuie pentru un public care vrea să vadă ceva nou.
Bine, poate exagerez cu originalitatea, pentru că recunoști un strop de Hereditary în dinamica familială disfuncțională, o doză masivă de The Exorcist în comportamentul şi înfățișarea copilului şi o notă din propriul său Evil Dead Rise în violența grafică.
Nu e neapărat un defect, atâta timp cât amestecul e reușit. Iar Cronin știe să creeze o atmosferă apăsătoare. Talentul său vizual este incontestabil.
Trailer
