Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Măi, uite că m-a pus cineva să scriu despre The Handmaiden ca parte a unui schimb cinefil de experiență.
Și eu nu dau înapoi când vine vorba de asemenea provocări. Speram să fie cu final fericit și nu vreo corvoadă impotentă.
Are un titlu ciudat în coreeană, Ah-ga-ssi, care mă trimite cu gândul la tenis. Bine, și aici e cu mingi, dar sub altă formă și altă destinație.
📖 Premisă
Domnul Park Chan-wook ne duce într-o călătorie în Coreea anilor ’30.
O domnișoară bogată, moștenitoare, trăiește într-o casă imensă cu un unchi libidinos și obsedat de cărți. Nu vă spun ce cărți preferă, pentru că or să înceapă icoanele de pe pereți să plângă.
Un escroc mitoman se dă drept conte japonez ca să o seducă și să-i fure banii. Ca să intre în casă, folosește o orfană de pe stradă, s-o facă servitoarea domnișoarei.
Până aici, nimic special. Ai văzut de o sută de ori scheciul ăsta cu naiva care urmează să fie fraierită.
Dar regizorul își râde în barbă și-ți zice: „Ehe, singurul fraier din schemă ești tu, cel care se uită la film.”
💭 Comentariu
🧠 Structură și jocuri de perspectivă
Structura filmului e clasică, are trei părți, dar nu cum mă așteptam. Din acest punct de vedere, n-am mai fost atât de satisfăcut de la Memento încoace.
Fiecare parte te ia de mânuță, îți arată o grămadă de indicii, te lasă să crezi că ești cel mai deștept din parcare, apoi trage covorul de sub tine și râde cu poftă.
Partea întâi: crezi că știi cine e escrocul și cine e victima. Partea a doua: nu mai crezi că știi cine e escrocul și cine e victima.
Partea a treia: aici deja renunți să mai ghicești ceva, bagi popcorn și te bucuri de haos.
Și cel mai frumos e că twisturile nu sunt ieftine. Nu mă refer la celebrul dans, ci la răsturnările de situație.
Sunt din alea care fac ca tot ce ai văzut până atunci să capete un nou sens, ca atunci când afli că vecinul tău tăcut e criminal în serie. Ești șocat, dar apoi îți dai seama că semnele au fost tot timpul acolo.
🔥 Erotismul care te scoate din sărbători
Nu mai are rost să ocolesc cel mai mare elefant din cel mai mic magazin de porțelanuri, pentru că nu-s vreun pudic care se înroșește la o gleznă dezgolită.
Filmul este doldora de erotism. Are mult sex, dar nu ca reclamele seci la prezervative.
Cum să fiu mai plastic fără să devin vulgar?
Scenele erotice din această producție transformă banalitățile de gospodină nesatisfăcută din seria Fifty Shades of Grey în liturghii neprihănite.
Fiecare atingere este senzuală, fiecare privire te trimite direct în extaz, fiecare clopoțel sunat este o explozie glorioasă de fericire.
Și uite așa, filmul ăsta mi-a stricat Crăciunul. Hm, sau poate mi l-a îmbunătățit? Cert este că de acum încolo, când o să aud clinchetul zurgălăilor, n-o să mă mai gândesc la colinde, ci la ce se întâmplă în The Handmaiden.
Zurgălăii ăia nu mai sună a săniuță trasă de reni. Sună a promisiune. Depinde de cât de bogată îți este imaginația.
Ce să mai zic? După vreo 60 de minute de la startul filmului, am fost nevoit să deschid toate ferestrele. Din nu știu ce motiv (ok, știu), atmosfera din cameră se încinsese dincolo de punctul de fierbere.
💔 Încredere, trădare și două femei prinse la mijloc
Dacă încă mai sunteți pe aici și nu m-ați părăsit în mijlocul activității de citire, atunci o să pomenesc ceva și despre povestea de încredere și trădare dintre cele două femei.
Aici e miezul. Să nu credeți că filmul se bazează doar pe explorări carnale interzise și foarfeci pe care nu le-ați arăta părinților.
Una e servitoarea, cealaltă e domnișoara. La început se comportă ca două prietene care s-au regăsit după mulți ani. Apoi încep să se vadă cu adevărat.
Și atunci apare marea întrebare: poți să ai încredere în cineva care a fost plătit să te trădeze?
Filmul răspunde într-un fel care nu e nici naiv, nici cinic. E doar uman, cu toate imperfecțiunile, cu toate momentele când vrei să le strigi „nu fi proastă!”.
🎬 Un film care schimbă genurile din mers
The Handmaiden e o călătorie prin mai multe filme deodată, dar fără să pară că regizorul s-a plictisit la mijloc.
Primele imagini te fac să crezi că ai intrat într-o dramă istorică gotică în care predomină costumele scumpe, conacele fastuoase și domnișoarele fragile. Dar Park Chan-wook nu e genul care să stea cuminte în matcă.
Foarte repede, începe să se simtă și thriller-ul psihologic. Fiecare replică poate fi o minciună, iar tu, ca privitor, ești obligat să participi activ la descurcatul ghemului.
Este exact ce trebuie ca să nu mai ai încredere în nimic din ce vezi pe ecran.
Apoi, normal, vine erotismul. Dar nu găselnița aia de budoar din filmele ieftine, ci unul construit ca un ritual.
Filmul este destul de îndrăzneț, testează limitele publicului, vrea să vadă cât poate rezista cineva înainte să spună că-i prea mult.
O face cu atâta seriozitate și subtilitate încât nici nu-ți dai seama când ai trecut de la „asta e drăguț” la „mai bine trag draperiile”.
Partea fascinantă e că sexul aici nu e decorativ. E motorul poveștii, e sursă de putere, e metodă de eliberare.
Și când crezi că ai văzut tot, filmul intră pe ultima sută de metri într-un horror brutal. Nu cu fantome scârțâitoare sau monștri de cauciuc.
Ci cu un horror real, din ăla care vine din beciul casei și din mințile unor oameni bolnavi.
Fără să dau spoilere, ultimele scene duc în locuri din care unii spectatori poate vor să plece. Dar cine a mai văzut filme de groază coreene nu va fi șocat de această întorsătură neașteptată.
Pe scurt: e dramă erotică, thriller de-ți mută mintea din loc și horror care te lasă cu sechele. Toate într-un singur film, fără ca vreun gen să pară tras de păr.
Trecerea de la unul la altul e atât de lină încât nici nu simți când ți s-a schimbat complet registrul. Doar stai acolo, cu ochii beliți, și înghiți în sec.
📚 Temele: colonialism, clasă, feminism și alte bătăi de cap
Pe lângă giumbușlucurile narative, filmul are și tupeul să vorbească despre lucruri serioase, dar fără să țină prelegeri. Contextul e Coreea anilor ’30, adică o perioadă istorică reală, plină de umilințe naționale și schimbări culturale forțate.
Regizorul nu folosește acest decor ca pe un moft, ci ca pe un alt strat de complexitate.
Colonialismul e peste tot. Personajele sunt prinse între limbi (coreeană și japoneză), între identități furate și nume schimbate.
Contele Fujiwara, de exemplu, e un coreean care se dă drept japonez pentru a avea acces la lumea bună.
Unchiul Kouzuki, la rândul lui, e un coreean transfug care s-a „japonizat” complet, până acolo încât colecționează pornografie japoneză și trăiește într-un conac hibrid între stilul englez și cel nipon.
Efectiv clădirea în care se petrece jumătate din film e o metaforă a colonizării: niciuna, nici alta, doar o monstruozitate culturală.
Clasa socială e altă temă care sare în față. Servitoarea vine din mizerie, domnișoara dintr-un conac, iar contele e un parvenit care își croiește un nume.
Filmul le pune față în față și le spune: „Luptați-vă, dar amândouă sunteți sclavele unui sistem mai mare.”
Și mai interesant e că, în ierarhia asta bolnavă, superioritatea etnică a japonezilor e spulberată de superioritatea economică a coreenilor bogați. Adică, dacă ai destui bani, nu mai contează ce ești.
♀️ Femei care nu mai joacă după reguli
Feminismul e, probabil, cel mai bine îmbrăcat invitat la petrecere. Filmul spune povestea unor femei care sunt tranzacționate, manipulate și controlate de bărbați.
Sunt căsătorite forțat, amenințate cu azilul de nebuni și supuse unor ritualuri degradante. Dar, în loc să plângă în colț, cele două protagoniste își iau destinul în mâini și răstoarnă toate așteptările.
E lupta pentru putere într-o lume în care nu ai niciun atu, în afară de minte și de curaj. Și când lovește răzbunarea, lovește frumos.
Pe lângă toate astea, mai e și o critică voalată la adresa homofobiei din societatea coreeană. Park Chan-wook subminează normele patriarhale.
Nu doar că pune în centru o relație între două femei, dar o face natural și firesc, fără s-o transforme într-un fetiș pentru privirea masculină.
Ceea ce, în contextul social coreean, e aproape un act de rebeliune.
🎭 Actorii: fără ei, nimic n-avea sens
Nu exagerez. Degeaba ai scenariu beton, imagine de Oscar și regizorul într-o zi bună. Dacă actorii sunt Lemn Tănase, totul se duce pe apa Sâmbetei.
În The Handmaiden, nu numai că livrează, dar parcă au venit special ca să-ți arate cum se face meserie.
Kim Tae-ri (Alienoid) în rolul Sook-hee (servitoarea) e o revelație. Pentru ea a fost primul film de lungmetraj, dar nu îți dai seama. Dacă mă trăgeai pe roată, aș fi jurat că are zece ani de actorie în spate.
Interpretarea ei e plină de nuanțe: o fată din mahala care știe să mintă și să fure, dar care, pe nesimțite, își pierde controlul când se îndrăgostește.
E vicleană, dar nu rea. E naivă, dar nu proastă. Și reușește să fie și comică și sfâșietoare, uneori în aceeași scenă.
Kim Min-hee (ca Hideko, stăpâna) e, dacă se poate, și mai bună. Ea trebuie să joace nu doar un personaj, ci mai multe versiuni ale aceluiași personaj, în funcție de perspectiva din care îl vedem.
E victima fragilă? E manipulatorul tăcut? E amanta pasională? Răspunsul e: toate deodată. Iar ea face asta fără să trădeze niciodată adevărul emoțional.
Într-un moment e rece ca gheața, iar în următorul e atât de vulnerabilă încât îți vine s-o iei în brațe. Și nu doar atât, dar mă abțin să continui, altfel ar trebui să atașez articolului eticheta de 18+.
Ha Jung-woo (Hijack 1971), în rolul contelui Fujiwara, e șarmant exact cât trebuie ca să fie periculos. Știi că-i exact tipul pe care l-ai urî în viața reală, dar pe ecran nu poți să nu-l privești.
E viclean, egocentric, dar are un magnetism aparte. Când apare, fură spectacolul. Și nu doar spectacolul.
Deși nu are un rol principal, Cho Jin-woong e unchiul Kouzuki. Mânca-v-aș piftia pe nerăsuflate, ce specie scârboasă de om! Libidinos, abuziv și obsedat de cărți rare.
Nu e monstrul din basme, dar e monstrul de alături, cel care poartă haine scumpe și vorbește politicos în timp ce-ți pregătește tuciul în care să te fiarbă de viu.
Toți patru sunt atât de bine ancorați în rolurile lor încât, dacă unul dintre ei ar fi fost mai slab, întregul mecanism s-ar fi prăbușit. Dar nu e cazul.
Și poate de asta filmul funcționează atât de bine. Nu e doar o capodoperă de regie, ci și o demonstrație de forță a unui ansamblu actoricesc care nu greșește nicio notă.
🎨 Imaginea care te hipnotizează
Hai că m-am înfierbântat cu actorii și era să uit de una din principalele componente ale acestei producții magnifice. Cum să nu pomenesc imaginea?
E de vis, da’ nu vis din ăla blând cu zâne, inorogi și curcubeie. E vis umed (simt cum începeți să clocotiți), întunecat, cu culori care dor.
Park Chan-wook are obsesia aia bolnăvicioasă pentru simetrie, cadre construite ca niște tablouri și mișcări de cameră care te hipnotizează.
Casa aia e un personaj în sine: coridoare lungi, camere secrete, o bibliotecă unde te aștepți să iasă dracu’ din pereți.
Să mai zic și de nenumăratele detalii perverse? Nu le mai pomenesc, trebuie să le descoperiți singuri.
🏆 Verdict
Ce m-a dat pe spate (hi hi, râd singur ca prostul) e cum toate astea (twisturi, imagine, sex, încredere) se îmbină într-un ritm perfect.
Filmul durează aproape două ore și jumătate, dar nu simți. E după percepția fiecăruia. Ce ție ți se pare că durează 30 de minute… știm amândoi că, de fapt, sunt vreo 2.
Fiecare scenă are un scop. Fiecare obiect care apare la început o să aibă o semnificație mai târziu.
The Handmaiden e un film pe care vrei să-l vezi din nou imediat după ce-l termini. Ăăă, ca să prinzi toate indiciile pe care le-ai ratat. Și o să le ratezi și a doua oară, garantat.
Deși pare că sunt prea generos cu nota finală, eu zic că sunt oleacă zgârcit. Ultima parte e puțin mai „happy end” decât m-aș fi așteptat de la tipul care a făcut Oldboy.
Sau poate sunt eu prea obișnuit cu finaluri de-ți vine să te bagi singur în sicriu.
Pe scurt: dacă n-ai văzut The Handmaiden, ești dator la tine însuți. Nu te pun să-ți retezi singur degetele, ci să dai fuga să vizionezi filmul. Dacă l-ai văzut, știi deja de ce scriu prostiile astea.
Hai noroc și nu uita: încrederea e un lux, iar twisturile sunt ca viața, vin când nu te aștepți.
Iar dacă mai auzi clinchete de zurgălăi, trage draperia. Nu de alta, dar s-ar putea să ai nevoie de puțină liniște.
Trailer
