Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Stille Freundin mai este cunoscut drept Silent Friend sau Prieten tăcut.
Eu îl alint „Un copac cu flori”, pentru că m-a dus cu gândul la melodia lui Ștefan Hrușcă.
📖 Premisă
Nu vă încurc prea mult printre crengile poveștii. În centrul filmului este un arbore bătrân de ginkgo biloba.
Suntem plimbați prin trei epoci: 1908, 1972, 2020. În fiecare dintre ele, câte un om are o întâlnire neobișnuită cu natura.
În 1908, o domnișoară vrea să studieze plantele, dar e femeie, așa că în mediul academic e privită ca o boală contagioasă.
În 1972, un tinerel învață să îngrijească o mușcată ca să impresioneze o fată.
În 2020, un neurolog (Tony Leung Chiu-wai – Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings) stă izolat într-o vilă nemțească în pandemie și are revelații sub copac.
💭 Comentariu
Regizoarea Ildikó Enyedi a reușit ceva rar: să facă un film despre plante care nu e nici documentar Discovery, nici manifest ecologic.
Silent Friend e ca o salată de crudități, ingredientele sunt acolo, dar trebuie să le mesteci singur.
🌳 Copacul ca punct fix
Cele trei povești nu se întâlnesc niciodată. Niciun personaj nu știe de celălalt. Singura legătură e copacul ăla bătrân care probabil a văzut destule cât să-și facă o părere despre omenire.
Și aici începe partea pe care filmul nu ți-o spune, dar te lasă s-o simți: copacul nu e decor. E liantul, e observatorul, e punctul fix.
Ginkgo-ul ăla nu e ales pentru că arată bine în cadru, ci pentru că e un organism care există de milioane de ani și nu pare deloc impresionat de prezența ta.
E o „fosilă vie”, un martor care a trecut prin mai multe decât toate personajele la un loc. Există și azi exemplare care au supraviețuit inclusiv unor catastrofe create de oameni. Da, la Hiroshima mă refer. Hai că mi-am făcut un pic lecțiile.
Practic, în filmul ăsta, tu te uiți la niște oameni care încearcă să înțeleagă ceva, în timp ce un „ceva” infinit mai vechi îi privește.
🧠 Cele trei încercări ale omului
Cele trei fire narative sunt moduri diferite în care omul se apropie de natură și, de fiecare dată, ratează câte ceva esențial.
Acum urmează interpretări personale, pe care le-am dedus din aceste istorisiri. Poate am dreptate, dar poate bat câmpii cu eleganță.
În 1908, ai tentativa de a înțelege natura „corect”, științific, dar de la distanță. Fotografia e frumoasă, elegantă, dar rece. Prinde forma, nu viața. E cunoașterea care te face să crezi că ai înțeles ceva, când de fapt doar ai pus o etichetă pe ea.
În 1972, lucrurile devin mai complicate. Tânărul nu mai studiază natura, încearcă s-o controleze, s-o crească, s-o facă să funcționeze pentru el.
Doar că o face prost, haotic, din interes personal. Și totuși, paradoxal, e cel mai aproape de o relație reală cu ea, pentru că e singurul care învață ceva pe bune. Își dă seama că nu e chiar șeful plantei.
În 2020, filmul schimbă registrul complet. Neurologul are la dispoziție tehnologie de ultimă generație, vrea să studieze, dar ajunge mai mult să stea și să observe.
Și e poate cea mai sinceră poziție din tot filmul. Nu pentru că ar fi ajuns la vreo revelație spectaculoasă, ci pentru că renunță la ideea că trebuie să înțeleagă tot.
Aici e ironia fină: un om care studiază creierul ajunge în fața a ceva care „ține minte” la scară de milioane de ani fără să aibă nevoie de explicații.
🔄 Traseul iluziilor
Filmul este un mic traseu al iluziilor: întâi crezi că poți înțelege natura, apoi că o poți controla, iar la final rămâi doar cu ideea că poate e mai bine să taci și să stai lângă ea.
Nu e o concluzie spusă cu subiect și predicat, dar e acolo, între cadrele alea lungi în care aparent nu se întâmplă nimic.
🎥 Stil și regie
Silent Friend funcționează nu doar prin ce spune, ci prin cum arată.
Cadrele sunt statice, atent compuse, de parcă fiecare ar putea fi o fotografie expusă într-o galerie.
Nu glumesc când spun că, din cele două ore și jumătate, aproximativ 60 de minute sunt imagini cu plante și copaci.
Sunt multe scene cu natura, prea multe, exagerat de multe. Dacă ar fi extrase, probabil s-ar strânge suficient material pentru un videoclip ASMR, numai bun să te relaxezi cu o muzică liniștitoare pe fundal.
✂️ Probleme de ritm
Trebuie să scot toporul și să ciopârțesc din pomul stilului regizoral. Sunt întreruperi prea frecvente între cele trei planuri temporale, care m-au scos din atmosferă.
Spre exemplu, eram în 1908, asistam la o scenă interesantă, doar ca să fiu aruncat în 2020, pentru zece secunde, să văd cum Tony încearcă să deschidă o ușă încuiată. Apoi, regizoarea mă duce înapoi în trecut, dar deja vraja se rupsese.
Nu am înțeles deloc sensul acelor mini-scene de câteva secunde, intercalate aiurea, care nu fac altceva decât să întrerupă ritmul.
🎭 Cele trei perspective
Dacă ar fi să fac un clasament al celor trei planuri narative, cred că sunt descrescătoare cronologic.
Partea cu Tony Leung Chiu-wai e cea mai „accesibilă” doar pentru că e color și pentru că actorul ăla poate să stea 10 minute uitându-se la o frunză și tu tot ești captivat.
Doar el, copacul și pandemia. Probabil m-am simțit cel mai aproape de acest personaj, pentru că am trecut prin aceeași izolare ca el. Bine, nu una atât de intelectuală. Eu nu am făcut experimente complicate pe nucul din grădină.
Este și partea cea mai mistică. Arborele devine o entitate tăcută care „știe” mai mult decât omul. Arborele devine o entitate tăcută care „știe” mai mult decât omul. Aici omul reprezintă specia umană.
Ginkgo (copac-fosilă, neschimbat de milioane de ani) simbolizează timpul profund, non-uman, care ne privește cu o răbdare infinită.
🌱 Lecția din 1972
Planul din 1972 e cel mai simpatic pentru că e singurul care are și un strop de umor. Puștiul care udă planta, sperând să impresioneze o prietenă, e singurul personaj care învață ceva practic: cum să nu fii fraier cu o ființă vie.
Inițial, nu m-a încântat prea mult această parte, dar spre final mi-a cucerit inima. Nu spun de ce, pentru că nu vreau să vă polenizez surpriza, dar recunosc că mi-au scăpat câteva expresii neortodoxe de uimire.
De aici am extras ideea că relația om-plantă oglindește relația om-om. Aici timpul este al învățării empatiei practice, nu al teoriei.
🎞️ 1908: știință cu ușa închisă
Bucata din 1908 e alb-negru și are aerul ăla de film mut gânditor. E frumoasă, dar am simțit că regizoarea vrea prea mult să fie profundă.
Grete nu poate studia botanică pentru că e femeie, așa că folosește fotografia pentru a „cerceta” plantele. Camera ei devine un substitut al microscopului interzis.
Încearcă să scoată în lumină misoginia și felul în care sunt tratate femeile în domeniul științific. De fapt, cum sunt tratate în general.
Încă nu sunt recunoscute la adevărata valoare și unii ar vrea mai mult să le trimită la cratiță decât să le vadă cu o spatulă în mână.
🏆 Verdict
După film, am rămas cu o liniște ușor ciudată, ca după o plimbare printr-un loc unde nu s-a întâmplat nimic, dar parcă tot ai învățat ceva.
Nu despre natură, nu în sensul ăla „documentar”, ci despre tine și despre cât de mult simți nevoia să explici lucruri care, poate, nu trebuie explicate.
Silent Friend este ca o poezie scrisă de Mihai Eminescu și recitată în mijlocul naturii, în cadrul unui cenaclu meditativ, unde încerci să stabilești o conexiune spirituală cu tot ce te înconjoară.
E un film în care oamenii cred că descoperă ceva despre natură, dar de fapt descoperă doar cât de puțin contează în raport cu ea.
Și mai rămâne ideea asta simplă și ușor tulburătoare: că în timp ce tu încerci să înțelegi lumea, există lucruri care nu au nevoie să fie înțelese ca să existe.
Trailer
