Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Contextul a fost prea interesant ca să ratez Il Vangelo secondo Matteo.
📖 Premisă
Surpriză, este un film despre viața lui Iisus. Știi tu, tipul născut într-o iesle, dintr-o mamă virgină și un tată divin.
Apoi fuge în Egipt ca să scape de un rege paranoic, se întoarce, face o grămadă de minuni, adună 12 oameni după el, le spune să fie săraci și blânzi.
Și unul dintre ei îl vinde pe 30 de arginți (inflație mare și atunci, se vede).
E crucificat, moare, învie, toată lumea plânge de bucurie. Nimic nou sub soare.
Asta e, să ard în flăcările iadului dacă am dezvăluit cea mai cunoscută poveste din istoria milenară a omenirii.
💭 Comentariu
🎭 Minimalismul lui Pasolini
Diferența față de alte filme e că Pasolini nu încearcă să-ți vândă spectacol prin efecte speciale sau un Iisus blond cu ochi albaștri, ca în filmele americane de duzină.
El ia textul biblic și-l pune pe ecran cu maximă religiozitate, aproape ca atare, fără tam-tam, fără să bage el glumițe sau artificii inutile.
Ca și cum ai citi Biblia, dar cu imagini în mișcare și un Iisus care chiar arată a om din Orientul Mijlociu, nu a viking rătăcit.
Chiar dacă știam de unde începe și unde se termină, filmul are destule elemente demne de laudă.
📜 Fidelitate fără sirop
În primul rând, fidelitatea este impresionantă. Dialogurile sunt preluate în mare parte direct din Evanghelia după Matei, fără adaosuri dramatice de Hollywood în care Iisus mai aruncă o replică „de public”. Totul e sec, direct, uneori chiar brutal în simplitatea lui.
Nu e un documentar, dar are ceva din austeritatea unuia. Filmul nu încearcă să explice sau să interpreteze prea mult, ci mai degrabă să arate. Și tocmai de aici vine forța lui.
🌄 Realismul care te zgârie pe ochi
Apoi, atmosfera aia sărăcăcioasă e genială. Nu vezi costume scumpe, nu vezi decoruri pompoase. Vezi praf, vezi fețe crăpate de soare, vezi oameni care arată de parcă au muncit pe brânci toată viața.
Pasolini s-a dus în sudul Italiei, prin Matera și alte locuri unde nici azi nu prea ajunge semnalul la telefon, și i-a pus pe localnici să joace diverse roluri.
Așa apare acest Iisus interpretat de Enrique Irazoqui, care era de fapt un student la economie, venit în vizită, și care joacă de parcă nici nu știe că e într-un film.
Și cumva, fix de-aia funcționează. Nu e carismatic în sens clasic, nu te ia în brațe. Mai degrabă te fixează cu privirea și te face să te simți judecat.
Acum, să fiu un pic rău, dacă tot am stabilit că-mi voi petrece eternitatea într-un cazan încins, trebuie s-o zic, pentru că nu mă pot abține.
Ori de câte ori îl vedeam mă gândeam la Moise. Tot speram să apară de undeva și să despartă în două unisprânceana lui Iisus. Numai la ea mă uitam când actorul își recita predicile și povețele.
🎼 Coloană sonoră din altă lume
Coloana sonoră e o combinație care, pe hârtie, n-ar trebui să funcționeze: Bach, Mozart, Prokofiev, muzică africană și alte compoziții care te duc cu gândul la orice, numai la Iisus nu.
Ai impresia că radioul s-a blocat pe mai multe posturi odată. Dar e intenționat. Pasolini vrea să spună că povestea asta nu e doar a italienilor sau a creștinilor albi, e a tuturor celor asupriți.
⏳ Ritm și redundanță
Dar nu-s toate anafură sfințită de Papă în Il Vangelo secondo Matteo.
Chiar dacă nu ai deschis Biblia în viața ta, ai văzut destule filme, picturi sau piese de teatru încât să știi cum merge treaba.
Și Pasolini nu inventează nimic nou ca să te țină atent, e aproape doar Matei.
Dacă știi deja povestea, cam știi și filmul. Și durează peste două ore. Două ore și ceva în care vezi un tip care predică, umblă, iar predică, se uită urât la niște negustori lacomi, apoi moare.
Se simte fiecare minut, mai ales în partea a doua când începe să se târască. Este filmul care cere răbdare răbdării. Dacă nu ești interesat de temă sau de stilul lui Pasolini, o să simți tentația să verifici telefonul.
🧊 Un Iisus greu de îmbrățișat
Iisus din film e și el o provocare. Este prezentat ca o figură autoritară, uneori dură, cu puține momente de căldură vizibilă.
Nu prea-ți vine „să stai cu el la o bere”, pentru că știi că-ți va ține o prelegere interminabilă despre bogăția sufletească din viața de apoi.
🧠 Paradoxul Pasolini
Uite cum stă treaba: Pasolini era ateu, marxist, homosexual și avusese deja probleme cu Biserica după La ricotta. Din toți regizorii din lume, el era ultimul de la care te-ai aștepta să facă un film despre Iisus.
Și totuși, îl face. Și nu oricum, ci cu un respect aproape religios. Filmul a fost apreciat inclusiv de presa Vaticanului, ceea ce spune multe.
Mai mult, Pasolini și-a băgat în film familia și prietenii: mama lui joacă rolul Mariei mature, iar în distribuție apar intelectuali care nu sunt actori profesioniști. Tocmai lipsa asta de „actorie” clasică contribuie la autenticitate.
El nu credea în divinitatea lui Iisus, dar era profund fascinat de figura lui. Spunea că este un necredincios cu nostalgie după credință. Și asta se simte.
Filmul nu e nici blasfemie, nici predică. E undeva la mijloc. În mod clar nu este The Passion of the Christ, dar nici Jesus Christ Superstar.
🏆 Verdict
Nu pot să spun că am rămas răstignit de uimire după ce l-am văzut. Este de o austeritate ieșită din comun, mai sărac decât românii după ce se va termina guvernarea falimentară.
Nu e un film care să te distreze sau să te țină cu sufletul la gură. E mai degrabă unul care te pune pe gânduri, fără să-ți dea răspunsuri.
Nu te va da pe spate emoțional, dar te va face să-l respecți.
Dacă vrei să vezi cum un ateu face un film despre Iisus fără să-l ironizeze și fără să-l idealizeze artificial, atunci merită.
Și rămâi cu imaginea aia: un regizor care nu crede, dar care caută. Și nu știe exact ce caută.
Amin.
Trailer
