Amour

admin 20 de minute ago Dramă Oscar Best Movie Leave a comment

Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2012

La câțiva ani după ce Austria a luat Oscar cu The Counterfeiters, a repetat isprava cu Amour, un film regizat de Michael Haneke.

📖 Premisă

Georges (Jean-Louis Trintignant – Z) și Anne (Emmanuelle Riva), niște bătrâni culți, își duc ultimele clipe din viață într-un apartament plin de cărți și discuri.

Un trai liniștit, pe care ți-l permiți când ai o pensie bună, nu mai ai rate la bancă și copiii au plecat de acasă.

Într-o dimineață, la micul dejun, Anne îngheață brusc. Georges vorbește cu ea, dar Anne nu răspunde. Privirea ei e fixă, ca și cum s-ar fi deconectat cineva de la priză.

Din momentul ăla, totul o ia la vale, încet, metodic și fără scăpare.

Vin de-a valma boala, paralizia, scaunul cu rotile, neputința și zgomotele alea pe care le scoate ea după ce rămâne fără glas.

Și Georges o îngrijește. Iar filmul ne prezintă un cuplu care se prăbușește încet, ca o casă veche pe care n-o mai repară nimeni.

💭 Comentariu

Filmul ăsta mi-a adus aminte de cele 3 D-uri: deprimant, devastator și depresiv. Toate aceste epitete i se potrivesc lui Amour.

Mă uitam la film și simțeam cum mi se usucă sufletul, până în punctul dincolo de care nu mai puteam să mă uit.

🎬 Realism fără plasă de siguranță

Haneke a creat un film care surprinde exact degradarea unui om. Fără floricele narative. Fără coloană sonoră să-ți spună când să plângi. Fără flashbackuri în care Anne dansează tânără și frumoasă ca să te înduioșeze.

Realismul din filmul ăsta este crunt. Cu greu am reușit să duc filmul până la capăt. Nici la producțiile despre Holocaust nu m-am cutremurat așa cum am făcut-o aici.

Iar motivul e simplu. Nu risc să fiu gazat în cuptoare naziste, dar sunt „șanse” mari să am soarta personajelor din Amour.

🧠 Frica inevitabilului

Nu ai cum să stai neclintit la acest film. Te uiți și te gândești: asta o să fie și viața mea? Sau a părinților mei? O să ajung să șterg fundul cuiva care odată mi-a gătit ciorbă? O să ajung eu ăla șters?

Din acest punct de vedere, Amour este diabolic, pentru că-ți împlântă în creier pumnalul morții, te face să conștientizezi că timpul tău pe această planetă este infim.

💔 Iubirea nu e suficientă

Tema principală e atât de simplă încât doare: iubirea nu e suficientă.

Poți să-ți iubești partenerul de o viață, poți să speli după el, să-l întorci în pat noaptea, să înduri gemetele alea de animal rănit, dar tot nu-i poți opri putrezirea.

🧓 Pierderea demnității

Haneke atacă și pierderea demnității. Nu e spoiler, pentru că e lesne de înțeles ce efecte nemernice are un AVC.

Regizorul ne arată cum Anne, o femeie rafinată, care cânta la pian, ajunge o umbră veștedă a femeii de altădată.

Și Georges nu o mai vede ca pe o soție, ci ca pe o sarcină. O iubește în continuare, dar amorul devine corvoadă. Iar el se macină și răbdarea lui se scurge ușor din clepsidra rezistenței psihice.

Sacrificiul e și el acolo, dar nu e glorificat. E doar epuizant.

🎭 Actorie care doare

Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant sunt fantastici. Ea chiar a fost nominalizată la Oscar. Încă deține recordul pentru cea mai în vârstă actriță nominalizată la Oscar pentru rol principal.

Riva face tranziția de la o femeie lucidă și intelectuală la o legumă umană care mai scoate doar un sunet care-ți bântuie urechile mult timp după ce filmul s-a terminat.

Și o face atât de natural, încât uiți că e actriță. Când nu mai poate vorbi și doar gâfâie, e de-a dreptul deranjant.

Iar Trintignant este un om mort care încă merge. Și o face fără să plângă, fără să comenteze. Și asta te distruge.

Meritau amândoi Oscarul, dar știm cum e Academia, premiile se dau poveștilor cu surdomuți și sclavi.

M-am uitat să văd cine a luat Oscarul în acel an. A fost Jennifer Lawrence. Nu îl merita, comparativ cu prestația din Amour.

🎥 Regie fără milă

Pe partea de regie, Haneke e oleacă sadic. Filmează în planuri lungi, fără mișcări de cameră inutile. Când Georges o cară pe Anne din pat în scaunul cu rotile, camera nu taie.

O să te uiți un minut întreg la doi bătrâni care se chinuie. Sunetul e aproape insuportabil de fidel: podeaua scârțâie, apa curge, iar pauza dintre cuvinte e atât de grea că vrei să strigi, doar ca să umpli golul.

Lipsa muzicii nu e o noutate la el, dar aici funcționează ca un ciocan. Singura muzică apare la început și la sfârșit, dar e diegetică.

Și apoi spațiul: aproape tot filmul se petrece în apartament. Camera devine o cutie. De fapt, un coșciug. Nicio ieșire afară. Nicio rază de speranță. E o capcană.

⚖️ Manipulare sau adevăr?

Cu toate aceste laude, trebuie să spun că Amour e construit din start ca un film care te manipulează. Haneke știe că boala și bătrânețea sunt subiecte care dor.

Nu trebuie să fii geniu să faci un public să plângă când îi arăți o bătrână care nu se mai poate ridica din pat.

E ca și cum ai împușca un om în picior și l-ai întreba „te doare?”. Păi da, mă doare, dar nu pentru că ești tu un trăgător priceput, ci pentru că ai folosit un glonț.

Povestea asta e tristă din start. Nu ai cum să o faci ne-tristă. Și atunci unde e finețea? Nu există. E doar o măciucă bine plasată în moalele capului.

E un film liniar, previzibil în tragedia lui. Singura surpriză e că nu avem surprize.

🏆 Verdict

Dacă vrei să-ți albească părul instantaneu, uită-te la Amour. Și apoi pregătește-ți casa ca să fie adecvată persoanelor cu dizabilități.

Pentru că, într-un fel sau altul, la bătrânețe o să ajungi ca Anne. Care nu mai are mere, are paralizie.

Sau poate ai noroc și te calcă trenul și scapi instantaneu. Hai că am devenit prea morbid.

Una peste alta, este un film care rămâne cu tine. Dar nu pentru că e genial, ci pentru că e ca o piatră la rinichi. Te doare, dar nu poți s-o scoți atât de ușor.