Related Articles
🎭📜 UN BĂRBAT ȘI MAI MULTE FEMEI – Spectacol de teatru (Magda Catone, Claudiu Bleonț)
🎬 El (Claudiu Bleonț – Ecce homo Brâncoveanu) este un bărbat decis să-și ia permis de conducere. Ușor de zis, greu de făcut. Nu că ar avea probleme cu învățarea teoriei sau trecerea testului practic, ci din cauza birocrației care îi cere multe documente și adeverințe.
Prima hârtie oficială solicitată este una de la un spital de nebuni, pardon, de psihiatrie, m-a luat gura pe dinainte, hârtie care trebuie să dovedească faptul că nu a fost pacient.
De aici pornește o avalanșă de întâlniri cu diverse femei (toate jucate de Magda Catone – Visul) și nu este greu de imaginat că el începe să o ia oleacă razna.
🍿 Personajele au nume rusești, așa că nu mă screm să le menționez ca un mic protest generat de adaptarea pe jumătate a acestor piese.
În cazul de față, scenariul a putut fi modernizat pentru că a fost scris acum mai bine de 50 de ani, dar nu au voie să se atingă de nume? În fine, nu mai are rost să menționez acest lucru la fiecare spectacol de teatru jucat după scrieri străine.
Nu cred că mă înșel când afirm că acest act artistic este cel mai bizar de până acum din câte am urmărit.
Dacă îl tratez doar ca spectacol de teatru, atunci este o realizare neinspirată care știrbește arta teatrală.
De ce? Răspunsul este simplu, povestea în sine este incoerentă pentru că este fragmentată de nenumăratele interacțiuni ale celor doi actori cu publicul.
Din cele peste 2 ore cât a durat toată reprezentația cred că în jumătate din timp Bleonț și Catone au discutat cu spectatorii din sală.
Ba și-au cerut iertare pentru că spectacolul a fost amânat cu o săptămână fiindcă, în ziua programată inițial, au greșit orașul și au ajuns la Călărași în loc de Târgoviște, ba au pierdut timp să împartă pahare cu șampanie prin sală, ba au povestit întâmplări din cariera lor.
Nu neg, am râs mai mult la aceste întreruperi decât la spectacolul efectiv, dar venisem, totuși, la teatru, nu la un număr de comedie de stand-up.
M-a enervat, însă, insistența lui Bleonț ca spectatorii să-și folosească telefoanele, să filmeze, să le butoneze, să vorbească la ele în timpul spectacolului, ceea ce mi s-a părut deplasat.
Inițial, am zis că este un fel de protest la manelizarea teatrului, dar dârzenia cu care repeta acest îndemn m-a făcut să cred că vorbea serios.
Și din această cauză m-am trezit flancat de 2 pachiderme cu creierul vaporizat care au percutat la mesajul lui Bleonț și m-au chiorât cu lumina emanată de ecranul telefoanelor.
Deh, încep să apară tot mai mulți spectatori complet debranșați de la bunul simț și singurele chestii care luminează sunt telefoanele, nu și creierele lor.
Dacă mă raportez la spectacol ca fiind un număr de comedie și circ, fără vreo legătură cu teatrul, atunci a fost excelent pentru că s-a râs foarte mult, dar nu datorită piesei, care nu-i cine știe ce, ci ca urmare a interpretării haotice și pline de energie din partea celor doi actori.
La 66 de ani au jucat de zici că erau în miezul tinereții, în orice alt context aș fi bănuit că nările lor au avut o întâlnire cu ceva pudră albă, și nu vorbesc de zahăr sau făină.
Altfel este greu de explicat cum la o asemenea vârstă la care îți aștepți pensia poți emana atât de multă energie, atât vocală, cât și fizică.
S-au schimonosit, au urlat, au dansat, au cântat, au recitat poezii, s-au zbenguit pe scenă, ce să mai, un pachet dinamic complet – obosisem doar privind la ei.
👍 sau 👎 Nici nu mai contează care a fost subiectul piesei, putea fi oricare, cei doi actori oricum au improvizat extrem de mult astfel încât firul narativ a căzut pe plan secund, de bază au fost interacțiunile cu publicul și reprizele de relaș în care pe scenă se juca orice, numai piesa nu.
În ciuda acestei degringolade care încearcă o modernizare a actului teatral astfel încât să nu mai fie atât de scorțos, deși nu sunt deloc de acord cu asta, s-a râs mult, dar nu din motivele pe care le doream.
Dacă ăsta a fost scopul principal al piesei, atunci acesta a fost atins fără dubii. Interactivitatea îl face imprevizibil, fiecare reprezentație aducând altceva de la oraș la oraș și aș paria că și poveștile hazlii din trecutul actorilor sunt de fiecare dată altele. Sau măcar variază din când în când.
De aceea are un caracter de revizionare, spectacolul nefiind deloc plictisitor, reinventându-se de fiecare dată, poate și de aceea este jucat de peste 4 decenii cu aceiași actori.
🏁 Nu știu cum să concluzionez pălăvrăgeala despre ceea ce am văzut pe scenă, un haos total, o demență energetică, o nebunie incoerentă, dar și un umor sublim și niște povețe serioase atunci când reușeau să-și croiască drum prin mormanul de dume și amintiri din copilărie.
Este un spectacol personal, cei doi actori se simt confortabil unul în preajma celuilalt pentru că există și multe atingeri fizice, dar nu este de mirare, Catone și Bleonț, așa cum ne-au informat, au o relație excelentă și în afara scenei.
Până la urmă aleg să urmez calea râsului și voi da un verdict pozitiv, chit că nu asta e ideea mea despre ce ar trebui să fie un spectacol de teatru. Cine știe, poate trebuie și eu să mă modernizez.
(4 / 5)
