Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
L-am rezolvat și pe Bobonete cu al său spectacol denumit Metamorfoză.
Este un titlu destul de inspirat, dacă e să mă întrebați pe mine.
🎭 🎤 Mihai Bobonete: Metamorfoză – Premisă
Așa cum ne-a obișnuit, încălzirea o face tot un Mihai, dar Rait de data asta. A fost pe post de preambul, să ne vină cheful, cam cum sunt încălzitoarele manuale de pe platourile de filmare XXX.
Apoi a intrat Bobonete, care arată diferit față de spectacolul anterior. Da, chiar a trecut printr-o metamorfoză reală. Nu mai râgâie a mici, acum emană miasmă de rucola.
A slăbit destul de mult, în kilograme ar veni cam cât un fotomodel de pe podiumurile din Paris sau Milano.
Spectacolul a fost destul de scurt, cred că a ajuns pe la 70 de minute, cu tot cu numărul de introducere al lui Rait.
📝 Mihai Bobonete: Metamorfoză – Comentariu
🎤 Un show despre copii, școală, sex și hernii de disc
Hai să intru în pâine, cum s-ar spune.
Mihai cel mic se laudă direct, fără încălzire sofisticată, cu cea mai mare realizare a lui: a scăpat de copil. Nu, nu i-a făcut felul, l-a dat la școală. Dar nu la una de săraci, de stat, ci la o școală particulară.
De aici au venit câteva glume legate de diferența de educație dintre stat și privat. Acel pasaj este ironie fină, observație scurtă și eficientă.
Ideea de școală ca formă de libertate pentru părinte e exploatată foarte bine. „De la 8 la 16, libertate deplină.” Râzi pentru că știi că e adevărat. E un mini-monolog despre liniștea din casă după ce pleacă copilul, un fel de concediu administrativ emoțional.
🏫 Clasa 0 – invenția care îl scoate din minți
Segmentul despre „clasa 0” e unul dintre cele mai solide din tot materialul.
Confuzia autentică funcționează pentru că vine dintr-un loc real, nu dintr-o glumă construită artificial. Apoi comparația cu „Cola 0, Fanta 0” e absurdă, dar și logică. Iar absurdul ăsta chiar prinde.
Până aici a fost numărul lui Rait. De aici încolo intră greul, mai mult la figurat, pentru că la propriu nu prea mai e.
Numărul lui Bobonete s-a bazat pe patru segmente mari și late: unul religios, unul sexual, unul medical și unul de socializare.
⚔️📯 Mihail vs Gavriil – Sabia sau Trompeta?
Aici face ceva foarte inteligent: ia două figuri religioase cunoscute (Arhanghelul Mihail și Arhanghelul Gavriil) și le tratează ca pe niște personaje dintr-o corporație.
Nu e teologie. E HR divin. De aici pornește toată comedia.
Mihail este războinicul, liderul, luptătorul, mânuitorul sabiei.
Gavriil este mesagerul, vestitorul, purtătorul trompetei.
De aici vine primul strat de umor: comparația între „ăla care se bate” și „ăla care vine să spună vestea”. Practic, unul e executivul dur, celălalt e departamentul de PR.
Și publicul râde pentru că reduce mitologia la o schemă extrem de banală: cine face treaba grea și cine vine doar să transmită.
Gluma funcționează pentru că face paralelă cu viața reală: în orice structură există „Mihailul” care muncește și „Gavriilul” care comunică.
Zona religioasă e mereu delicată. Dar aici nu atacă religia în sine. Nu ironizează divinitatea. Ironizează ierarhia și rolurile.
Și pentru că o face prin comparație logică, nu prin blasfemie gratuită, publicul râde, nu se crispează.
🚪 Clubul unde intri bărbat și ieși cu febră musculară
La mijlocul show-ului tonul se schimbă. Intră în zona sexuală, dar nu cu vulgaritate gratuită, ci cu situații ilare.
Bine, să nu credeți că limbajul este de mironosițe. Nici vorbă, sunt slobozite spre public toate organele reproducătoare, și cele la vedere, și cele ascunse.
Povestea clubului de swingeri, cu camere tematice („single, couple, gay, lesbi, cu mască, fără mască”) e construită pe confuzie.
Aici punctul forte nu e sexualitatea în sine, ci contrastul dintre așteptare și realitate.
El nu e pregătit pentru nimic. Are nevoie de încălzire, are hernii, se plânge că nu-l mai ajută mușchii. Ideea că într-un context care ar trebui să fie erotic, el negociază dacă „ne batem sau ne f……” pentru că nu e încălzit suficient e absurdă și foarte bună.
Autodeprecierea îl ajută enorm. Nu pozează în armăsar. E tipul care se teme că îl lasă spatele când îi e lumea mai dragă. Și asta îl face simpatic.
✂️ Operația care a devenit stand-up
Mie ăsta mi s-a părut punctul forte al spectacolului. Nu neapărat pentru că sunt glumele inteligente sau amuzante, ci pentru că Bobonete știe să povestească.
Nu vreau să-mi atrag oprobiul public, dar mi-a adus aminte de marele Amza Pellea, cum povestea el cu poftă pățaniile cu Veta și Sucă.
Ce face foarte bine aici este escaladarea rușinii. Nu începe direct cu „m-am operat”. Umorul se naște din disconfort. Din faptul că e adult, dar ajunge într-o situație în care trebuie să explice ceva extrem de intim unui străin.
Momentul în care ajunge la medic e tratat ca și cum ar fi mers la tribunal. Nu e doar o consultație, e un proces public.
Explicația problemei devine mai grea decât problema în sine. Acolo publicul râde pentru că recunoaște senzația aia de „nu vreau să spun cu voce tare”.
Faptul că rostește termenul medical, fără menajamente, produce primul râs de șoc. Nu ocolește cu metafore. Spune direct.
Are câteva poante bine gândite și, de ce să mint, care au lovit direct la țintă. Cine își mai aduce aminte de Pro Sieben și filmele de la miezul nopții? Ce, v-ați înroșit ca racul la fiert?
Bobonete se folosește excelent de autoironie. Nu se plasează în poziția de victimă eroică. Se face mic. Se face penibil. Asta e cheia.
Nu e „uite ce am pățit”. E „uite cât de ridicol am fost eu în situația asta”. De aici vine forța segmentului.
🎓 25 de ani mai târziu: tot noi, dar mai pufoși
Segmentul începe deja pe tonul potrivit: „am avut întâlnire de 25 de ani la Slobozia” și din prima e clar că nu e o reuniune elegantă. E „ne-am îmbătat și ne-am arătat… știți voi ce”.
Aici e cheia: nu ne-am maturizat. Suntem aceiași proști, doar cu mai mult colesterol.
Urmează un mini segment legat de un grup de WhatsApp, dar nu cel de mămici, ci al colegilor de liceu.
A fost dezamăgitor, pentru că a urmat același traseu ca numărul anterior, cu mămicile. Așadar, nimic nou, nimic original, doar a schimbat participanții, însă haosul a rămas același.
E fix dinamica reală a unui grup românesc. Nimeni nu citește. Toți scriu „salut”. Unul e în Danemarca, altul e în București, unul are intoleranță la gluten, altul întreabă de bilete la Metallica.
Gluma funcționează prin acumulare și reluare până te ia amețeala. Nu e o singură poantă, e un carusel de prostie organizată.
Apoi, cumva, numărul devine mai sumbru. Se vorbește despre profesori morți, iar umorul capătă o tentă neagră.
Intră și într-o zonă riscantă pentru unii, blasfematoare pentru alții. Mă refer la colega plecată în străinătate fără…, dar întoarsă cu…, de i-a făcut pe toți de râs.
Iar finalul, cu melodiile cântate într-o pseudo-engleză strigată la beție e încheierea perfect coerentă cu tot haosul de până atunci. Nu e final moral. E final de chef.
🔚 Mihai Bobonete: Metamorfoză – Verdict
Mi-a plăcut Metamorfoza asta, chiar dacă se simte că spectacolul nu e complet. Îi mai trebuie ceva: e prea scurt și încă nefinisat.
Dar de asta merge în turneu, ca să-și rafineze glumele și să le șlefuiască până ajunge show-ul la forma lui cea mai bună.
Bobonete nu se ascunde după personaje, își ia viața la puricat: herniile, clubul de swingeri, fimoza, colegii pufoși de la Slobozia, profesorii duși pe alte meleaguri și grupurile de WhatsApp unde nimeni nu citește nimic. Și din toate astea face material solid.
Are momente foarte bune, mai ales la fimoză și la segmentul cu arhanghelii, dar are și pasaje unde prelungește gluma peste punctul maxim de râs.
Per total, e un show bine închegat, cu identitate clară și cu un Bobonete mai matur, mai relaxat și mai stăpân pe el.
Nu pleci iluminat din sală. Pleci râzând. Și, uneori, asta e tot ce-ți trebuie.
