Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Baba suferă la frumusețe, așa că mi-am pus deoparte trei ore să mă uit la Kokuhô.
De ce tocmai la acest film? Pentru că este nominalizat la Oscar pentru machiaj.
🎬 Kokuhô – Premisă
Nu știam nimic despre poveste, am intrat în ea ca un ninja noaptea în casa inamicului.
Kikuo (Ryô Yoshizawa) este fiul unei familii yakuza, iar copilăria lui se termină brusc într-un episod violent care îl lasă fără părinți.
În urma acestei tragedii, este luat sub protecția unui mare actor de kabuki, Hanai Hanjiro II (Ken Watanabe – The Last Samurai).
Kikuo crește în casa maestrului, alături de fiul acestuia, Shunsuke (Ryûsei Yokohama).
Anii trec val-vârtej, iar cei doi sunt educați în disciplina extrem de rigidă a teatrului kabuki, un univers în care tradiția nu este doar respectată, ci aproape venerată.
Amândoi sunt instruiți pentru rolurile de onnagata, adică acei actori bărbați care interpretează personaje feminine pe scenă.
Din copilărie până la maturitate, relația lor devine un amestec complicat de fraternitate, rivalitate și orgoliu artistic.
Pe scurt, începutul filmului urmărește cum doi băieți crescuți în aceeași casă ajung să lupte pentru același lucru: perfecțiunea într-o artă care nu iartă nimic.
💭 Kokuhô – Comentariu
🎯 Așteptări aproape inexistente
Mă știți că nu umblu cu cioara vopsită, așa că recunosc din start: nu aveam cine știe ce așteptări de la Kokuhô.
Vă dați seama că filmele despre teatru tradițional japonez nu sunt exact genul de producții care să mă facă să spun „Hai să bag trei ore din viața mea în asta.”
Dacă nu era nominalizat la Oscar și nu aveam ambiția de a le vedea pe toate, nici nu l-aș fi băgat în seamă.
Și totuși, m-a pocnit în moalele capului cu o surpriză atât de mare încât am simțit că mă lasă picioarele.
🌏 O lume foarte specifică
Filmul este unul de nișă și introduce spectatorul într-o lume foarte specifică și foarte codificată cultural. Dar o face fără să te piardă pe drum.
Kabuki are reguli stricte, gesturi stilizate, mișcări coregrafiate până la obsesie și un limbaj scenic care, pentru un spectator occidental, poate părea inițial complet străin.
Și, da, la început mă uitam cu sprânceana ridicată, neînțelegând care-i treaba cu această formă de artă.
Dar regizorul Lee Sang-il are inteligența să nu transforme filmul într-o lecție academică. Nu stai la masă cu manualul de istorie a teatrului japonez. Stai într-o poveste despre ambiție, gelozie și obsesia pentru perfecțiune.
🥋 Disciplina din spatele artei
Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult este felul în care filmul arată disciplina brutală din spatele acestei arte.
Ferească sfântul, câtă muncă este depusă pentru a stăpâni la perfecție mișcările și felul de a vorbi în kabuki.
Acest teatru nu înseamnă doar machiaj alb și costume elegante. Este un sistem rigid, aproape militar, în care tradiția se transmite din generație în generație și fiecare gest are o semnificație. Iar presiunea asta cade direct pe umerii personajelor.
⚔️ Rivalitate crescută în aceeași casă
Relația dintre Kikuo și Shunsuke este motorul emoțional al filmului. Crescuți ca frați, ajung inevitabil rivali.
Unul vine din afara lumii kabuki, celălalt este moștenitorul natural al tradiției. De aici se nasc tensiuni care se adună încet, ani la rând, până când explodează în momente extrem de intense.
Kokuhô are și câteva scene de spectacol kabuki. Costumele, decorurile și machiajul creează imagini care par scoase dintr-un alt secol. Nu sunt tratate ca simple momente decorative, ci ca puncte dramatice ale poveștii. Scena devine un câmp de luptă.
De ce să mănânc borș stricat: primele astfel de momente m-au enervat, nu le vedeam rostul și nici nu înțelegeam mare lucru din ele.
Pe măsură ce timpul trecea, am început să fiu captivat de ce vedeam și, spre final, chiar mă enervam când camera de filmat se muta de la scena kabuki, pentru că eram dornic să aflu ce se întâmplă mai departe.
Dacă primele două ore sunt așa și așa, ei bine, ultima oră este magistrală. Și nu sunt teatral când vin cu o asemenea laudă.
Există și un fir narativ destul de dur legat de degradarea fizică a unui personaj.
Nu zic mai multe, dar anumite probleme medicale subliniază ideea centrală a filmului: corpul artistului este, uneori, prețul plătit pentru artă. Și aici Kokuhô devine chiar crud.
🎭 Actorii
Un alt lucru care merită menționat este interpretarea actorilor. Ryô Yoshizawa face un rol impresionant ca Kikuo.
Personajul lui trece prin transformări majore de-a lungul deceniilor, iar actorul reușește să transmită atât ambiția, cât și fragilitatea personajului.
La fel de solid este și Ryûsei Yokohama, care aduce multă tensiune în relația dintre cei doi protagoniști.
🎨 Nominalizarea la Oscar pentru machiaj
Am uitat să menționez: filmul se desfășoară pe durata a cinci decenii. Inițial, nu am priceput nominalizarea la Oscar pentru machiaj. Cât de greu e să mânjești cu alb niște fețe și să dai cu ruj roșu pe buze? E plin TikTok de clipuri în acest sens.
Apoi m-am prins că machiajul are magia lui, trebuie să transforme un actor tânăr într-unul bătrân care încearcă să pară tânăr.
Până la final mi-am înghițit critica inițială și am realizat că nominalizarea e pe bune.
⏱️ Durata – singura problemă reală
Totuși, dacă ar fi să mă iau de ceva, filmul are o problemă clară: durata. Aproape trei ore. Și sincer, nu toate scenele sunt necesare.
Există porțiuni în care povestea putea fi strânsă fără să piardă nimic din impact. Uneori ritmul devine prea contemplativ chiar și pentru un film japonez. Nu spun că devine plictisitor. Dar devine ușor redundant.
Dacă filmul avea două ore și un sfert, probabil ar fi fost aproape perfect. Așa cum este acum, are câteva secvențe în care simți că scenariul mai trage puțin de timp până ajunge la următorul punct important.
Dar, chiar și cu acest mic defect structural, Kokuhô rămâne impresionant pentru că nu este doar despre teatru.
Este despre moștenire, ambiție și prețul pe care îl plătești atunci când viața ta ajunge să depindă de o singură scenă.
🏆 Kokuhô – Verdict
Deși nu este nici pe departe o comedie, m-a amuzat ironia din kabuki. Shogunatul a interzis femeilor să joace în kabuki, de teamă să nu se ajungă la depravare.
Așa că bărbații au fost nevoiți să se îmbrace în haine de femei și să se comporte ca niște femei. În fine, poate sunt eu țăcănit pentru că am râs la chestia asta.
Kokuhô este una dintre acele surprize plăcute care apar din când în când. Un film amplu, ambițios și foarte bine realizat despre o lume artistică fascinantă, care reușește să transforme o poveste extrem de specifică într-o dramă universală despre rivalitate și obsesie.
Este puțin prea lung pentru propriul bine, dar chiar și așa rămâne o experiență solidă, pe care am fost nevoit s-o trăiesc acasă, nu într-o sală de cinema.
Trailer
