Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După ce am văzut Ash, regizat de Flying Lotus, am zis că trebuie să bifez și The assessment, un film semnat de Fleur Fortuné.
Ambele sunt disponibile pe Amazon Prime.
🎬 The assessment – Premisă 📖
Într-un viitor sumbru, omenirea este în pragul extincției pentru că planeta a devenit una inospitalieră.
Doar elitele mai duc un trai pe vătrai, iar Mia (Elizabeth Olsen – Wind river) și Aaryan (Himesh Patel – Enola Holmes 2) formează un cuplu care nu are motive să se plângă.
Pentru a fi pe deplin împliniți, ei vor un copil. Însă în această distopie este nevoie de procură de la notar pentru așa ceva.
Nu oricine trântește șapte puradei și apoi se vaită că nu are cu ce să-i crească. Acum trebuie certificat de competență parentală.
Virginia (Alicia Vikander – Ex-Machina), un evaluator expert, se prezintă la ușa lor cu misiunea de a-i observa pe cei doi timp de șapte zile și de a decide dacă sunt cu adevărat pregătiți să aibă grijă de un copil.
💭 The assessment – Comentariu 🍿
Deși vorbim despre nașterea unui copil – una dintre cele mai mari bucurii imaginabile –, filmul reușește performanța să te scufunde într-o melancolie apăsătoare.
Atmosfera este una sufocantă, și nu mă refer la cea respirabilă din această lume, ci la cea narativă pentru că abordarea se scaldă într-un ocean de tristețe.
Ce fel de societate mai e aia în care este birocratizat până și ultimul strop de umanitate?
Deși, dacă ne uităm la ce se întâmplă acum în jurul nostru, unii ar spune că nu ar fi rău ca până și procesul procreării să fie unul legiferat.
Dacă dai teste să conduci o mașină, de ce nu ai da unul și pentru a crește un copil?
Până molfăiți cerebral această idee, eu scriu că pelicula nu ne îmbată cu efecte speciale extravagante sau lumi CGI bombastice.
Nici vorbă, nu se bazează pe așa ceva. Este, mai degrabă, o piesă de teatru filmată, minimalistă, cu doar trei actori principali care o pun de-o joacă sinistră de-a Dumnezeu, Darwin și Freud.
🎭 Actoria este excelentă
Alicia Vikander este splendidă în rolul ăsta – rece, sobră, analitică, dar nu într-un mod plictisitor. Are și momente când schimbă complet macazul și se transformă într-un copil răsfățat și jucăuș.
Parcă e o profesoară de arte închisă într-un android de tip Alexa cu traume netratate.
La rândul ei, Elizabeth Olsen se dedică trup și suflet partiturii, jucând o potențială mamă care crede că se va descurca de minune. Oare așa să fie?
Și, nu în ultimul rând, Himesh Patel e bărbatul care încearcă să păstreze logica într-o situație în care logica s-a dat de mult cu capul de pereți. Calm, dar vulnerabil. Ca un burger cu tofu într-un picnic cu mici și ceafă.
Am pomenit de jocul actoricesc pentru că este unul la înălțime, nici nu aveam cum să fie altfel ținând cont că evaluarea deraiază rapid din a doua zi, iar Virginia scoate la iveală niște teste care le pun nervii și relația pe bigudiuri.
Atât de grele sunt încât această evaluare te face să te întrebi dacă merită să crești un copil într-o asemenea lume lipsită de speranță.
🧠 Cine decide dacă meriți să fii părinte?
De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, poate că nu este un film despre copii, ci mai degrabă despre cine își arogă dreptul de a decide dacă ești „destul de bun”.
Guvernul prin instituțiile sale populate de incompetenți și rubedenii?
Partenerul despre care presupui că îți este suflet pereche?
Mama soacră cu ochi de vultur care îți critică orice mișcare?
Sau o voce interioară rezultată dintr-un cumul de sfaturi primite de la părinți, societate și cărți inutile despre „pareting”?
Regizoarea Fleur Fortuné construiește o lume distopică deloc SF, una către care pare că tindem ca umanitate.
Fără navete spațiale, fără călătorii interstelare și fără vizite extraterestre, ci una cu o planetă răvășită și o umanitate muribundă în care separarea socială continuă să prospere.
Imaginea este superbă nu prin decor, ci prin ceea ce transmite: alienare, tăcere, distanță.
Lumina rece, spațiile geometrice și o paletă coloristică redusă te fac să simți că ești într-o închisoare care proclamă că ești liber.
⚠️ Slăbiciuni de scenariu și gafe narative
Din păcate, scenariul trenează pe alocuri și, în lipsa unor idei noi, pare că reîncălzește niște teme deja rulate pe ecran.
Se potrivea mai mult unui episod filozofic din serialul „Black mirror”, nu știu dacă era nevoie de aproape două ore pentru a ne spune ceva ce am mai auzit.
Ce m-a deranjat la acest film a fost, cum s-o scriu mai elegant?, prostia personajelor.
Dacă a doua zi este o surpriză și cuplul este luat pe nepregătite, faptul că repetă obsesiv aceleași erori mi-a dovedit că Mia și Aaryan chiar nu au stofă de părinți.
Or avea ei un IQ de Cartea Recordurilor, dar asta nu înseamnă că îi și duce mintea să se prindă de niște chestii elementare.
Și vă rog, nu-mi spuneți cu o mutră serioasă că e doar o nimereală că niciunul dintre cele patru cupluri nu e format dintr-un el și o ea, ambii caucazieni. Să fie coincidență sau declarație?
Aș fi dorit o detaliere a felului în care lumea a ajuns în acel stadiu și ce este dincolo de zidurile elitiste, dar îmi dau seama că filmul nu voia să bată monedă pe aceste detalii.
🏆 The assessment – Verdict 👍 sau 👎?
Trecând peste aceste derapaje scenaristice, subiectul e actual, provocator și foarte personal, chiar dacă este prezentat într-un ambalaj SF.
Ba chiar ar putea să dea apă la moară conspiraționiștilor care au mirosit că se dorește o reducere drastică a populației prin fel și fel de metode.
Închei cu o concluzie care nu rupe gura târgului prin originalitate. Filmul este o lecție despre limitele controlului și absurditatea criteriilor impuse de alții pentru a valida ceva ce ar trebui să fie pur și simplu: uman.
Eu mă retrag în seră să creez niște condiții propice, poate reușesc să am grijă de șapte orhidee.
(3,5 / 5)
Trailer
