Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am avut onoarea să fiu invitat la o lansare de carte: Olivia Odăianu – Un singur motiv. Autoarea se află la al doilea roman, după Acel martie, care a fost transformat în film.
🎬 Olivia Odăianu – Un singur motiv – Premisă 📖
Cartea începe aparent cuminte, cu o reuniune de liceu și Stela Enache pe fundal, dar nu trece mult și te trezești într-un thriller polițist, cu un accident pe DN1 care schimbă totul.
Radu Avram, arhitect elegant și fost șef de promoție, moare subit, iar roata desprinsă de la mașina lui devine metafora perfectă: ceva esențial a fost slăbit înainte ca el să pornească la drum.
De aici, cartea intră pe o pistă ce combină emoția cu misterul. Polițista Lucia Navarro, un personaj demn de un serial noir românesc, investighează moartea, în timp ce Ina, femeia care parcă ascunde ceva, încearcă să înțeleagă dacă povestea de dragoste din liceu dintre ea și Radu este motivul sau consecința tragediei.
Așadar, ce începe ca un mister cu o mașină răsturnată pe DN1 se transformă într-o deshumare lentă a unei tragedii mușamalizate.
Dar mă opresc aici, pentru că nu mai am mintea necoaptă din liceu. M-am maturizat și știu când sunt gata să vă bag pe gât o supradoză de spoilere.
Sau, ca să zic pe scurt: „Anii de liceu” s-a transformat într-un caz de omucidere.
💭 Olivia Odăianu – Un singur motiv – Comentariu 🍿
Olivia Odăianu scrie cinematografic, scurt, la obiect, fără înflorituri alambicate. Am dat gata cartea în aproximativ trei ore, cu tot cu pauză de masă.
În minte vezi totul, de la picăturile de ploaie pe DN1 până la textura bluzei Inei. E genul de scriitură care merge citită cu ochiul camerei de filmat, nu cu al criticului.
Se simte clar că autoarea se concentrează pe un univers vizual, cu atenție pentru decor, gest, lumini, atmosferă.
Le descrie succint, fără ciorbe narative care au băgat în indigestie cinefilă aproape tot Noul Val Românesc.
Romanul are structura unui serial polițist, dar cu emoția unei povești romantice: fiecare capitol ne schimbă perspectiva, fiecare personaj ascunde ceva.
🧠 Personaje: Când emoția bate criminalistica
Ina Banu e sufletul romanului. O femeie prinsă între două lumi: una a vinovăției și una a aparențelor.
Când vorbește, parcă o face și pentru toate femeile care n-au avut curajul să închidă un capitol. Ea încă suspină după Radu. Să aibă oare o cheie franceză în portbagaj?
Radu Avram, deși moare repede, rămâne o prezență constantă. E un personaj-fantomă care respiră prin ceilalți, prin mesaje, amintiri, visuri.
Lucia Navarro este comisarul obsedat de cazuri care nu miros bine. Și ăsta pute. Și nu doar a benzină ieftină. Personajul este scris cu o eleganță rară pentru literatura românească recentă, o anchetatoare care nu joacă dur, dar impune respect.
Daniel Stan, colegul ei, e genul de bărbat care îți aduce cafeaua și îți rupe orgoliul într-o propoziție. Este aproape fostul Luciei, momentan tras pe margine.
Mai mult copilot decât anchetator, dar aduce replici bune și o tensiune sexuală-profesională plăcută. Se vor sau nu se vor? Alt mister de rezolvat.
Victor și Clara Vornic – el, avocat șmecher cu fler, moștenire de familie; ea, frumoasa de serviciu, femeie de succes, nu trofeu întreținut.
Helen este prietena care zâmbește pasiv-agresiv și se simte lăsată pe dinafară. La propriu.
Paul Banu este soțul care o iubește atât de mult pe Ina încât trece cu vederea anumite amănunte care ar trebui să aprindă focul geloziei. Sau nu.
Nu insist mai mult pe descrierea personajelor, nu vreau să vă rețin, poate sunteți pe fugă și vreți să ajungeți la munte, într-un weekend de relaxare la vreo cabană.
Dialogurile funcționează surprinzător de bine: fluide, naturale, fără sentimentul acela de „literatură care se dă mare”.
Totuși, uneori autoarea simte nevoia să explice prea mult ce ar trebui să se simtă. Un păcat mic, dar repetat.
🎭 Atmosferă și stil: Bucureștiul ca fundal emoțional
Romanul respiră prin atmosferă. Bucureștiul devine un personaj în sine, un oraș cu miros de cafea și asfalt, în care oamenii par să se caute prin ceață.
Este și un oraș ce pare a fi plasat într-un univers paralel, pentru că, din motive legale, denumirile unor instituții sunt schimbate, dar altele apar așa cum sunt în realitate.
Să nu creadă Olivia că nu mi-au sărit în ochi pasajele care se referă la Cannoleria și a ei pinsa.
E a doua oară într-un timp relativ scurt când mă împiedic de acest nume, el fiind prezent și în filmul Dragoste fără cuvinte.
Cât despre dialoguri, cele dintre Lucia și Daniel aduc un aer de True Detective, varianta Cotroceni. Parcă aș fi vrut mai mult limbaj procedural, dar nu-i mare problemă, cartea se citește lejer și repede.
La rândul lor, scenele dintre Ina și Victor au intensitatea unui episod bun dintr-un serial HBO românesc care, culmea, n-a fost încă produs.
Olivia Odăianu scrie curat, elegant, dar am sesizat un tic verbal, să-i zic așa. Îi place mult expresia „ca și cum”.
Am contabilizat (pentru că asta mi-e meseria de bază) de câte ori apare în carte, am ajuns cu numărătoarea la patruzeci și cinci.
Dar chiar și așa, vocea narativă e sigură, feminină, matură și lipsită de impostură.
🧩 Construcția poveștii
Scenariul este jucăuș: zici că este un motan care a prins în ghearele lui un șoricel nevinovat: nici nu îți dă lovitura finală, dar nici nu te lasă să scapi.
Trei sferturi reprezintă un clasic whodunnit cu piste false și multă dramă sentimentală. Poate se exagerează cu relația dintre Lucia și Daniel, prea multă tensiune acumulată nu face bine; trebuie eliberată cumva.
A doua parte începe să pluseze cu adevăruri ascunse: reuniuni, regrete, obsesii.
Iar finalul… ne face cu mâna și ne zice pa. Ultimul personaj trage cortina cu un aer triumfător.
🧾 Tehnoredactare și corectură
Și acum, partea unde se lasă cu scandal. Cartea ar fi putut fi și mai bună dacă echipa tehnică din spatele ei ar fi fost la fel de atentă ca autoarea. Din păcate, nu a fost.
De la spații duble între cuvinte la forme de genul „o blugii” (da, ai citit bine, o blugii) și chiar cacofonii deranjante, cartea arată pe alocuri ca o victimă a propriei editări.
Nu e vina autoarei, e vina celor care, în loc să facă o ultimă citire atentă, probabil au zis „merge și-așa”. Iar asta e inacceptabil.
Când scrii ceva, degeaba te uiți de 10 ori peste text, pur și simplu creierul nu este capabil să depisteze erorile pe care le-ai scris. Sunt pățit de atâtea și atâtea ori.
Așa că este nevoie de un terț, cu o minte virgină, care să ia la mână manuscrisul și să elimine erorile.
În cazul de față, cineva nu și-a făcut treaba, deși presupun că a încasat bani mulți. La fel ca subtitrările tot mai greșite ale filmelor, se pare că și cărțile suferă de aceeași nepăsare și delăsare.
La cât de frumos e scris textul, asemenea scăpări dor. Mai ales când știi că tehnoredactarea și corectura sunt plătite gras și, totuși, lasă senzația de ciornă nefinisată.
E ca și cum (ups, am folosit și eu expresia) ți-ai cumpăra o mașină nouă și ai descoperi că au uitat să strângă un șurub la roată 😉.
🎯 Ce funcționează
✅ Suspansul construit în straturi, ca o ceapă narativă cultivată de însuși Hitchcock.
✅ Dialoguri credibile, cu nuanțe, dar fără limbaj academician, de lemn. Parcă erau bune niște replici presărate cu invective pentru a mări anvergura verosimilului verbal.
✅ Ultima parte devine chiar un pic de survival horror domestic, pe stil dacic.
✅ Ritmul alert – nu există timpi morți, personajele nu contemplă jumătate de oră frunza care se veștejește pe cracă și nici nu numără tăciunii care ard în șemineu.
🤦 Ce scârțâie
❌ Previzibil? Aici e doar părere personală, anumite reacții nelalocul lor trădează intențiile machiavelice.
❌ Se insistă un pic prea mult pe relația Lucia – Daniel, dar fără să ne fie dezvăluite informații satisfăcătoare din trecut. Tot nu știu ce s-a întâmplat între ei de nu mai sunt împreună conjugal. Poate într-o continuare?
❌ Ritmul alert. Știu, l-am pus și la pozitive, dar uneori e prea alert, nu stricau niște momente de relaș, să ne mai tragem sufletul și să completăm diagrama cazului cu informațiile primite.
🏆 Olivia Odăianu – Un singur motiv – Verdict 👍 sau 👎?
Cartea e o surpriză plăcută. Nu pentru că reinventează genul, ci pentru că îl scrie sincer, fără artificii, fără jargon și fără rușine de emoție. Pot spune despre Olivia că este o Rodica Ojog-Brașoveanu modernă.
Este un roman care arată că literatura românească contemporană poate să fie și accesibilă, și bine scrisă, și cinematografică, fără să devină telenovelă de Kanal D.
Are ritm, are personaje vii, are sensibilitate și un echilibru între rațiune și pasiune.
Singurul lucru care-i lipsește e o editare pe măsura poveștii. Dar când conținutul e bun, roata se poate strânge la loc.
Este un thriller polițist care intră în horă cu aparențele și îți lasă creierul să lucreze.
Eu am să cumpăr opt flacoane de pastile, sunt bune la casa omului când vrei să scapi de niște dureri de cap venite din senin.
Închei criptic și îl parafrazez pe Nietzsche: Când privești prea mult în abis, abisul învață să slăbească prezoane.
(4 / 5)
