Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am auzit despre Dragoste fără cuvinte că este un film atipic românesc, nici dramă elitistă, nici comedie vulgară, așa că m-am prezentat în sala de cinematograf să-l urmăresc.
🎬 Dragoste fără cuvinte – Premisă 📖
Pontăm intrarea în schimbul de zi într-o corporație, AMS, condusă cu o mână de fier de domnul Maler (Constantin Cotimanis – Hai hui în timp).
Este aproape de încheierea unei afaceri importante, dar șeful are probleme cu fiul lui petrecăreț, Mihai (Paul Octavian Diaconescu).
Pentru a-l cuminți, îl pune sub tutela Alexiei (Jeni Ion), o angajată din compartimentul financiar, devotată și conștiincioasă.
Deja ghiciți spre ce se îndreaptă filmul, nu?
Dacă prima reacție e „aha, deci iar o combinație între două lumi opuse”, partea inedită e modul în care filmul aduce în prim-plan comunitatea surzilor și limbajul mimico-gestual românesc.
Alexia este surdă, la fel ca fratele lui Mihai, așa că pelicula este un pas spre incluziune reală, nu doar spre romantism de manual.
💭 Dragoste fără cuvinte – Comentariu 🍿
Voiam să încep cu o glumă stupidă despre câtă liniște a fost în sala destul de plină, dar nu vreau să aud vorbe că-s mai neam prost decât sunt deja, așa că mă abțin.
De ce să vă mint pe față, povestea este clasică și am mai văzut-o de atâtea și atâtea ori.
Fata vine cu sensibilitate și obstacole, băiatul cu probleme sociale și atitudine de „copil de bani gata”.
Între cei doi se naște atracția, dar diferențele devin imediat evidente.
✨ Un plus de originalitate
Pe hârtie, totul arată familiar, dar filmul reușește să evite capcana banalității prin faptul că Alexia e surdă și că filmul se joacă serios cu ideea de comunicare nonverbală.
De multe ori, scenele nu se sprijină pe replici lungi și explicații, ci pe gesturi, priviri și semne. E o schimbare de ritm în cinema-ul nostru, unde dialogurile interminabile sunt sport național.
⚖️ Două lumi care se ciocnesc
Tematic, pelicula încearcă să aducă în același cadru două tipuri de realități: lumea corporatistă și confortabilă a familiei Maler și universul tăcut, dar profund expresiv, al Alexiei.
Conflictul dintre aceste lumi nu e doar romantic, ci și social. Și, spre meritul echipei, nu e tratat ca un simplu decor, ci ca un motor al poveștii.
🕵️ Amestec de genuri
Dragoste fără cuvinte împletește o poveste de dragoste destul de banală, doar că aici fata are deficiențe de auz, cu un thriller de spionaj industrial, nici el exagerat de original.
Poate asta a fost cea mai mare greșeală a filmului, a vrut să facă prea multe într-un timp prea scurt. De aceea, niciunul dintre firele narative principale nu este cu adevărat dezvoltat.
Relația turbulentă dintre fata cuminte, cu suflet de artist, și gagicarul petrecăreț și fustangiu nu devine atât de dramatică încât să stoarcă lacrimi.
Partea de spionaj rămâne la nivel de accesat parole într-un mod simplu, nu prea credibil, și transfer de date pe un stick.
Totul este prea previzibil pentru a surprinde cu ceva, așa că nu pot spune că a fost vreun aspect narativ care să mă impresioneze cu adevărat.
💡 Forța mesajului
Cu toate acestea, filmul nu este deloc rău, ținând cont că aduce sub lumina reflectoarelor un subiect pe care nu prea îl văd abordat în producții românești.
Felul în care pelicula este construită din punct de vedere narativ te face să înțelegi, chiar dacă la nivel teoretic, cum este să trăiești fără să auzi și fără să poți vorbi normal.
Pentru mine, momentele în care dialogul era în limbajul semnelor au fost emoționante și am simțit durerea din glasul (înțelegi voi ideea) celor care nu aud din cauza felului în care sunt tratați, deși sunt oameni ca oricare alții.
Pe mine m-a frapat scena în care doi grobieni fac mișto de surzi. Serios? Chiar să fie societatea românească atât de înapoiată încât mai există astfel de comportamente reprobabile?
Este o întrebare retorică, din nefericire îi cunosc răspunsul.
🎭 Clișee și compromisuri
Sigur, nu totul e perfect, nici pe departe. Scenariul alunecă uneori în clișee.
Avem petrecerile standard, tensiunile de familie, atracția interzisă, totul familiar pentru cine a văzut destule drame romantice. Dincolo de mesaj, construcția narativă nu scapă de scheletul clasic.
Totuși, efortul de a pune pe ecran actori surzi, cu roluri relevante, face ca povestea să respire altfel decât într-o producție tipică.
Regia lui Octavian Iacob nu forțează nota artistică, ci preferă să livreze o poveste accesibilă publicului larg.
E un echilibru delicat: dacă accentul ar fi fost prea mult pe melodramă, mesajul social se pierdea; dacă se insista doar pe incluziune, partea romantică rămânea fără carne.
Rezultatul e un compromis, dar unul care funcționează decent pentru spectatorii dispuși să privească dincolo de clișee.
🎥 Partea tehnică
Cât despre partea tehnică am câteva critici punctuale de adus.
În primul rând, este destul de clar cine a sponsorizat parțial filmul, pentru că am primit cadre lungi cu sigla unor companii cunoscute din România, astfel încât este ușor să te prinzi că unicul scop al imaginilor era de publicitate.
N-o să le fac reclamă, dar regăsiți mărcile pe poster.
🥤 Greșeli de continuitate
În al doilea rând, aș fi vrut o atenție mai mare la continuitate. Este o scenă într-un restaurant, o discuție intensă între tată și fiu, la care nu m-am putut concentra din cauza unei sticle cu apă.
Când era prea plină, când prea goală, când iar prea plină, când iar prea goală, deși scena era continuă și nimeni nu folosea sticla.
De fiecare dată identific această eroare când în cadru apare un recipient cu lichid. Rezolvarea e simplă. Ori nu mai puneți nimic pe masă care să poată fi consumat între duble, ori folosiți recipiente opace, să nu se vadă conținutul. E atât de greu? Ăsta este un sfat gratis.
📝 Subtitrarea – un minus
În al treilea rând, și parcă dinadins au făcut-o, pentru că tocmai m-am plâns recent cu privire la acest aspect, subtitrarea este praf.
Mă bucur că un film românesc beneficiază de subtitrare, în cazul de față nici nu avea cum, dar sunt supărat pentru că este realizată în bătaie de joc, că altfel nu am cum s-o spun.
Nu știu cine este Ligia Soare, dar îi recomand să fie mai atentă când face subtitrări. Nu sunt erori grave, dar sunt foarte multe.
Am zis că nu critic aiurea, așa că vin și cu exemple concrete: „muzica de schimbă” în loc de „muzica se schimbă”, „Segiu” în loc de „Sergiu”, „evolutia” în loc de „evoluția”, „imi” în loc de „îmi”, „dupa” în loc de „după”, „neaparat” în loc de „neapărat”, „placut” în loc de „plăcut”, „vad” în loc de „văd” și „sa în loc de „să”.
Poate sunt mai multe, dar pe astea le-am dibuit. Oare e atât de complicat să fie identificate și eliminate?
Câteva dintre ele sunt subliniate chiar de procesorul de text, trebuie doar voință, competență și interes. Iată ce frumos înroșește Word câteva dintre erori.
De asemenea, subtitrarea nu traducea exact cuvintele rostite de actori. Nu există diferențe notabile, dar sunt sesizabile și deranjante, pentru că urechea aude una, iar ochii citesc ceva ușor diferit.
Aveam senzația că subtitrarea a fost realizată prin metoda telefonul fără fir sau că a fost tradusă după una în altă limbă și astfel s-a mai pierdut de drum din textul inițial.
Mă ofer, contra cost, bineînțeles, să verific subtitrările, pentru că ar fi niște bani câștigați ușor.
👥 Distribuția
Acum, că m-am răcorit, trec la partea interpretativă. Actrița Jeni Ion are o prezență intensă și aduce autenticitate rolului Alexiei.
În jurul ei gravitează Paul Diaconescu, în rolul lui Mihai Maler, un personaj prins între rebeliune superficială și presiunea de a fi „băiatul tatălui său”.
Constantin Cotimanis, în rolul lui Adrian Maler, e figura autoritară care poartă traumele unei familii cu secrete.
Aparițiile Monicăi Davidescu și ale Adrianei Trandafir dau un plus de experiență, iar Romică Țociu, prezent și el, chiar dacă nu foarte mult, oferă contrastul de ton familiar spectatorilor români.
Faptul că filmul combină actori consacrați cu interpreți surzi e probabil cel mai curajos pariu al său.
Veți descoperi și câteva fețe cunoscute, care n-au treabă cu actoria și vor genera reacții diferite, ba de scârbă, ba de apreciere.
💝 Un gest rar în cinema
Un detaliu notabil este decizia ca toate încasările să fie donate Asociației Naționale a Surzilor din România. Într-o industrie unde fiecare leu din încasări e disputat, un astfel de gest e nu doar generos, ci și o declarație.
Practic, filmul nu se vinde doar ca o poveste de dragoste, ci și ca un proiect de responsabilitate socială.
🏆 Dragoste fără cuvinte – Verdict 👍 sau 👎
Pelicula este mai mult decât o simplă poveste de iubire: e o încercare de a aduce pe marele ecran comunitatea surzilor din România, cu toate provocările și frumusețile ei.
Chiar dacă scenariul nu scapă de formule deja bătătorite, filmul se remarcă prin curajul temei, distribuția diversă și mesajul de incluziune.
Nu e un film care să schimbe fața cinematografiei românești, dar e unul care merită atenția pentru că sparge niște tipare și pune pe masă un subiect ignorat până acum.
Într-o industrie unde „comedii cu glume obosite” și „drame cu tăceri lungi” fac legea, Dragoste fără cuvinte e o dovadă că se poate încerca și altceva.
Și uneori, chiar dacă nu rescrii manualul de cinema, simplul fapt că alegi să spui o poveste diferită e suficient.
Apropo, nu știu dacă este spoiler, dar se termină cu promisiunea unei continuări.
Dacă vor fi rezolvate deficiențele pomenite anterior, partea a doua are șanse să fie mult mai reușită decât acest film.
Până atunci, aștept cuminte și voi încerca să învăț măcar șapte cuvinte în limbajul semnelor.
(3,5 / 5)
Trailer
