Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Now You See Me: Now You Don’t sau, cum ar fi trebuit tradus la noi, Vedea-m-ai de nu m-ai vedea, este partea a treia a unei francize care părea îngropată de mult.
🎬 Now You See Me: Now You Don’t – Premisă 📖
Magicienii care au băgat sperieții în bogătanii corupți ai planetei pare-se că s-au dat la fund timp de zece ani.
Dar, la fel cum Houdini ieșea mereu la suprafață, iată că, din senin, este anunțat un spectacol grandios cu participarea vrăjitorilor carismatici.
Ghinion, sunt doar efecte de fum, o farsă pusă la cale de o tranșă nouă de tinere talente.
Trei adolescenți vor să-și facă un nume în lumea iluziilor și să calce pe urmele idolilor pe care îi venerează.
Trucurile lor atrag atenția lui Atlas (Jesse Eisenberg – A Real Pain), care îi adună ca pe-o turmă pentru a da o lovitură de geniu.
Bineînțeles, se alătură și restul trupei: Henley (Isla Fisher – Playdate), acum mamă conștiincioasă, Merritt (Woody Harrelson – Fly Me to the Moon), campion la distrus ficații, și Jack (Dave Franco – Together), care jelește la o iubire pierdută.
Ținta lor? O mare deținătoare a unei mine de diamante, Veronika (Rosamund Pike – Saltburn), pe care o suspectează de matrapazlâcuri puse la cale cu cei mai infecți criminali.
💭 Now You See Me: Now You Don’t – Comentariu 🍿
După 9 ani de la eșecul calitativ numit Now You See Me 2, producătorii au ajuns la concluzia că lumea tânjește după un al treilea film.
Și, din dorința de a impresiona, au aruncat toate cărțile pe masă.
Nu-i mai avem doar pe cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, acum am primit o herghelie întreagă de magicieni care-și freacă baghetele supertehnologizate în încercarea de a ne da pe spate.
Bre, oameni buni, când zic că i-au adunat pe toți, nu glumesc, sunt atât de multe personaje încât nici n-am apucat să învăț numele tuturor.
Și vreți să v-o zic direct, să nu mai așteptați finalul numărului, să n-aveți deziluzii? Filmul este doar un preambul de două ore pentru partea a patra.
🧩 Scenariu prea ca la proști
Marea problemă a acestei producții este că scenariul, din dorința de a se adresa unei audiențe cât mai largi, devine tâmp și se încurcă prea mult în explicații.
Nu doar că ne arată cum sunt făcute trucurile după ce acestea s-au finalizat, dar ne face și o pregătire prealabilă, cu scene de umplutură în care ne sunt prezentate insistent camere capcană, de parcă suntem atât de proști încât nu ne prindem și singuri.
Degeaba ne sunt deconstruite în detaliu respectivele numere, degeaba încearcă filmul să vândă iluzii spectaculoase, se simte din avion că nu mai sunt „trucuri practice”, ci efecte digitale lucioase, făcute să pară magie.
🎩 Realism zero, CGI infinit
Realismul tinde spre zero barat, n-ai cum să crezi că ar fi în stare, oricât de mulți sunt, să pregătească terenul într-un timp atât de scurt pentru ca numerele să fie reușite.
Un David Copperfield lucra luni întregi la un truc simplu comparativ cu cele din film, dar ăștia o fac în două-trei zile în locuri în care securitatea este maximă? Haida-de, nici Gandalf n-ar fi capabil de asemenea reușite.
Așadar, filmul este mai mult vrăjeală decât vrăjitorie. Ce să mai, Dr. Strange ar fi mândru de studenții săi.
Totul este atât de artificial încât ai impresia că ai intrat într-un demo tehnic pentru un motor grafic.
În primul film măcar aveai senzația că ar putea fi posibile anumite chestii. Apoi se duce pe copcă sentimentul ăsta. Aici nu există imposibil. Pentru că totul e digital. Când totul e posibil, nimic nu mai e impresionant.
🌈 Sclipici, culoare și… durere de cap
În ciuda acestui mare defect, filmul este distractiv. E drăguț, e frumos, arată superb din punct de vedere vizual și te simți bine cât durează, dar nu rămâne nimic cu tine după ce ieși din sală. Poate doar un început de durere de cap.
Este definiția perfectă a filmului superficial îmbrăcat într-un ambalaj foarte sclipicios, care încearcă să-ți fure ochii cu multe culori și imagini superbe, astfel încât creierul să nu se mai poată concentra la povestea elucubrantă.
Nu e neapărat un dezastru, dar nici nu-i Ocean’s Eleven cu prestidigitație. E mai mult Ocean’s Thirteen după ce-a băut prea multă cafea și n-a dormit trei nopți.
🚨 Alertă de montaj hiperactiv
Regizorul ține totul într-un ritm alert: fugim aici, schimbăm decorul, facem o iluzie, fugim iar, alt oraș, alt plan, alt twist. Unele sunt drăguțe, altele sunt de-a dreptul obositoare.
E unul din acele filme în care ai senzația că scenariștii (și sunt mulți) s-au uitat unul la altul și și-au zis: fratelo, dacă încetinim 5 secunde, sigur încep spectatorii să-și pună întrebări, pentru că povestea e cusută cu ață albă invizibilă.
🧠 Logica? Da’ unde e logica?
Scenariul e un amestec de idee bună și execuție făcută în viteză. De parcă ai vrea să faci un castel de cărți, dar ai folosi pahare de bere și super glue ca să-ți iasă.
Există un mister amuzant? Da. Există planuri gen „ce mișto, nu mă așteptam”? Uneori.
Dar sunt și momente în care îți vine să te oprești și să întrebi: „Stați, cum naiba au ajuns ăștia aici? Și de ce?”
Filmul nu răspunde niciodată. Mă rog, nu satisfăcător. Las-o dracului de treabă, nu pot să pun botul că un om închis într-o cutie nu știe diferența între mișcarea pe orizontală și cea pe verticală.
🎭 Actori OK, prea mulți ca să conteze
Nu prea am ce comentarii să fac pe seama actoriei. Cum personajele sunt buluc, ca o coadă de Black Friday la shaormeria vreunui manelist analfabet, nimeni n-are timp să strălucească.
Ce-i drept, nici nu dezamăgește nimeni, pentru că oamenii sunt simpatici, dar nici nu ridică filmul la un nivel superior.
De fapt, ai senzația că actorii se distrează mai mult decât tine. Ceea ce, să fim sinceri, nu e o crimă, dar tot îți dă un mic „meh”.
🏆 Now You See Me: Now You Don’t – Verdict 👍 sau 👎
Filmul este ținut în viață mai mult artificial, pentru că funcționează ca un energizant prost: îți faci treaba cu el, dar riști să te ia cu palpitații la inimă.
Este plin de culoare, stil, atmosferă și îndemnul de „hai să ne simțim bine, ce dacă nimic n-are sens?”.
Și, culmea, funcționează cât de cât… dacă vii cu așteptările setate pe „film de popcorn”, nu pe „thriller inteligent cu trucuri pe care le poți crede posibile”.
Este distracție lejeră, uneori prea lejeră, are glumițe de iUmor la reducere, trucuri imposibile, actori carismatici și un strop de emoție.
În rest, scenariul este mult prea stupid pentru binele său.
Concluzia: Un film care pare magic, dar nu este magic. O iluzie doar drăgălașă, care se evaporă la ieșirea din cinema.
Trailer
