Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
De la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest 2025 a venit în mare viteză Sirât, filmul regizat de Óliver Laxe.
🎬 Sirât – Premisă 📖
O tânără dispare în deșertul întins al Marocului. Tatăl ei, Luis (Sergi López), și fratele adolescent, Esteban (Bruno Núñez Arjona), pornesc într-o căutare febrilă.
Însă această căutare se transformă rapid dintr-o misiune practică într-un pelerinaj personal.
Pe drum dau peste un grup de ravers, nici nu știu dacă i-am denumit corect.
Sunt oameni liberi, care se plimbă aiurea prin deșert, dansând unde și când au chef.
Luis se lipește de ei, în ideea că-l vor duce la o altă petrecere unde speră să-și găsească fiica.
💭 Sirât – Comentariu 🍿
Dincolo de granițe, deșerturi și întâlniri bizare, filmul urmărește nu doar drumul fizic al celor doi, ci și fisurile invizibile care îi despart: generații diferite, viziuni diferite asupra libertății și existenței.
Ce poetic am început, dar stați pe boxa voastră, Sirât nu e chiar atât de reușit pe cât pare la prima vedere. În fine, nu pentru mine.
✨ Stilul regizorului
Sirât nu e doar un „road-movie” clasic, ci o încercare de a surprinde fragilitatea legăturilor umane și modul în care căutarea unei persoane devine căutarea unui sens.
Mi-a venit în cap una dintre melodiile cântate de Sanda Ladoși, I Admit, așa că trebuie să recunosc că am avut dificultăți în a pricepe sensul filmului.
Se pare că Óliver Laxe nu e regizorul care să-ți servească povestea simplu, cu început, mijloc și sfârșit.
El te aruncă în scene și peisaje care apasă pe umeri mai greu decât replicile.
În mod clar, Sirât nu este un thriller cu dispariții misterioase. Funcționează mai degrabă ca un ritual decât ca o anchetă.
🌍 Temele filmului
Adevărata miză nu este „unde a dispărut fata?”, ci „ce înseamnă să o cauți?”.
Luis, tatăl, reprezintă ordinea și controlul, este un om care vrea să repare prin forță.
Esteban, adolescentul, se lasă absorbit de haosul și fascinația libertății totale.
Între cei doi se întinde un pod fragil, exact ca „sirâtul” din tradiția islamică: o trecere subțire, riscantă, pe care oricine se poate prăbuși.
🏜️ Deșertul ca personaj
Deșertul marocan joacă rol de personaj central. Nu arată deloc ca o carte poștală exotică, e un vid în care oamenii se micșorează, se pierd și se redefinesc. Muzica rave răsună în gol, corpurile dansează până la epuizare, iar camera insistă asupra chipurilor obosite.
Insistă chiar prea mult, nu am avut nevoie de 20 de minute să mă prind că oamenii sunt rupți în gură de beți și sparți în creier de drogați. Pardon, sunt liberi, nesupuși unor legi opresive.
Contrastul dintre energia explozivă a tinerilor și liniștea apăsătoare a naturii face ca totul să pară absurd, dar intenționat: Laxe ne arată două lumi incompatibile care coexistă.
🔑 Interpretări posibile
Din ce am putut să-mi dau seama, filmul vorbește, de fapt, despre câteva teme universale. Sau poate mintea mea le-a inventat, în încercarea de a face ordine în haos.
În primul rând, este vorba despre relația dintre generații. Tatăl și fiul nu caută doar pe cineva drag, ci o cale de a se înțelege unul pe altul.
În al doilea rând, este despre libertatea și limitele ei, aici dansul nesfârșit simbolizează visul unei libertăți absolute, dar filmul te face să te întrebi: cât de departe poți merge până când libertatea se transformă în auto-distrugere?
Și în al treilea rând, căutarea sensului ca laitmotiv. Dispariția devine metaforă pentru pierderea direcției, pentru golul interior. În fond, fiecare personaj e pierdut, nu doar fata care lipsește.
Simbolismul e la tot pasul, dar nu e împins cu forța. Sirât e podul subțire pe care mergem toți: viața. Deșertul e imaginea golului, rave-ul e dansul absurd al prezentului, iar drumul tatălui și fiului devine un test de echilibru.
⏳ Ritmul și impactul
Sigur, filmul are și momente statice. Prima oră a fost destul de plictisitoare pentru mine. Unele cadre „spirituale” semănau cu clișee de art-house.
Și nu se întâmpla nimic care să semene cu un fir narativ coerent, aveam impresia că urmăresc un documentar despre cât de repede se împotmolește în nisip o mașină neechipată corespunzător.
Apoi plictisul se prăbușește într-un abis din care nu mai revine și povestea explodează printr-un moment șocant care m-a terminat definitiv.
Nu cred că exagerez când spun că este una dintre cele mai surprinzătoare răsturnări de situație din istoria cinematografiei.
N-aș fi ghicit în vecii vecilor scena care se petrece la aproximativ o oră de la începutul filmului. Și nu este singura.
🎭 Actorii
Deși nu am mai avut contact cu actorii, ei sunt impecabili. Sergi López interpretează un tată apăsat de vină, dar uman.
Bruno Núñez Arjona e natural ca adolescent prins între revoltă și confuzie.
Împreună nu construiesc scene spectaculoase prin dialog, ci prin priviri și tăceri.
Iar grupul de ravers adaugă acel strat grotesc-poetic care arată cum libertatea fără busolă devine absurdă.
Dacă i-ai vedea, sunt convins că ai trece instinctiv și instantaneu strada, pentru că nu fac parte din ceea ce societatea consideră „normal”.
🏆 Sirât – Verdict 👍 sau 👎
Producția refuză să distreze, să simplifice, să grăbească. Este mai mult o experiență decât un film.
Sirât e greu, e lent, uneori enervant, alteori fără scop aparent, dar e și profund.
Nu îți dă finaluri clare, nu îți spune ce să gândești, dar te obligă să simți.
Căutarea nu e doar despre o persoană dispărută, ci despre un sens pierdut în noi.
Merită văzut? Dacă vrei acțiune clasică și suspans, nu. Dacă vrei un deșert interminabil filmat în imagini hipnotice, da.
Nu promite divertisment, ci o oglindă în care, între un pas și altul pe podul fragil al vieții, poate te recunoști.
Nefiind obișnuit cu stilul regizorului, nu pot spune neapărat că m-a aruncat în aer de extaz, dar a reușit să mă distrugă emoțional în două scene distincte.
Mă duc să repar șapte boxe, pentru că vreau să încerc și eu să creez o petrecere rave, să văd de ce este atât de atrăgătoare pentru spiritele libere.
