Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
În 2002 apărea Filantropica, un film regizat de Nae Caranfil.
Dar putea la fel de bine să fie lansat acum, pentru că nu s-au schimbat prea multe.
🎬 Filantropica – Premisă 📖
Mircea Diaconu (Profetul, aurul și ardelenii) e Ovidiu Gorea, un profesor plictisit și abia publicat, ale cărui cărți adună praf pe rafturi sau în depozit.
Povestea lui e simplă: n-are bani nici să facă pipi regulamentar în Gara de Nord, dar vrea să impresioneze o femeie mult prea tânără și mult prea preocupată de „luxuri”.
Cum orgoliul nu-l lasă să-și recunoască neputința financiară, caută soluții care să-i aducă rapid niște bani de cheltuială.
Așa că se lasă racolat într-o industrie bizară: teatrul de milă. Mă rog, cerșetorie, dar una dusă la nivel de Oscar.
În loc de public, are clienți de restaurant. În loc de recenzii, are bacșișuri.
Totul sub bagheta lui Puiuț (Gheorghe Dinică), un păpușar care știe exact cât valorează compasiunea românului și compune texte lacrimogene de nota zece.
După ce-și calcă pe mândria lui de om intelectual, Ovidiu trece la treaba de jos. Și merge excelent, câștigând într-o zi salariul lui de profesor pe o lună.
Dar la scurt timp apar problemele.
💭 Filantropica – Comentariu 🍿
😈 Umor negru pe pâine cu gust amar
Hai că-mi fac pomană cu voi încă de la ușa de la intrare și zic din prima că scenariul este genial.
La vremea respectivă a fost ceva nemaiîntâlnit într-un film românesc. Și afirmația este valabilă și acum, la peste două decenii de la lansare.
Povestea este, într-adevăr, despre mizeria din societatea românească, de la corupție la cerșetorie, dar nu este ambalată într-o dramă sumbră, de-ți piere glasul folosit la milogeală.
Situațiile sunt grotesc de amuzante și, mai ales, neprevăzute.
Diaconu cucerește cu expresia lui de câine plouat în timpul potopului lui Noe. El, ditamai profesorul, să repete povești inventate despre aniversări fictive, portofele goale și vieți năruite?
Este un contrast extraordinar între statutul lui de cărturar erudit și acțiunile josnice, menite să-i aducă un ban necinstit pe care îl va cheltui instantaneu într-un club de fițe.
🐺 Gheorghe Dinică – lupul moralist
Filmul ar fi fost bun și fără Dinică, dar cu el devine cult. Puiuț nu e doar un escroc; e maestrul suprem al escrocheriei.
Îți explică, îți demonstrează, îți vinde teoria cerșetoriei ca pe o artă. Și, culmea ironiei, omul e chiar simpatic. Te trezești ascultându-l ca pe un mentor.
Există o scenă în care Puiuț rupe al patrulea perete și vorbește direct cu noi, spectatorii: „Vă e milă? V-am luat banii!”
Și nu e doar replica unui personaj; e vocea întregului film, e Caranfil care râde de tine pentru că, oricât de șmecher te crezi, sistemul tot te prinde.
Dinică joacă demențial, ar fi fost material de Oscar, dacă filmul ar fi fost turnat la Hollywood, nu pe meleagurile noastre oropsite, ocolite de cei din Academie de zici că le dăm ciumă, și alta nu.
Vocea lui, suavă, este potrivită să-ți fredoneze cântece de leagăn, nu să înșire povești lacrimogene care te sensibilizează atât de mult încât ți-ai vinde și casa, doar să-l ajuți pe nevoiașul care te minte cu talent.
😢 Mircea Diaconu – anti-eroul perfect
Ovidiu e unul dintre cele mai triste personaje din cinemaul românesc. Nu este bolnav, nu este lovit de vreo tragedie, dar este un om banal, fără carismă, fără noroc, cu idealuri înăbușite.
Și chiar asta îl face pe înțelesul tuturor. Dacă nu ești vreun copil de bani gata, cine nu s-a simțit vreodată că e la masa greșită, cu cardul pe minus și ochii la cineva care trăiește într-o altă ligă?
În fond, Ovidiu nu vrea multe: vrea să fie iubit, vrea să fie văzut. Și pentru asta acceptă să-și vândă demnitatea.
Și aici e ironia cruntă: când îl vezi cum repetă povești inventate despre nenorociri, îți vine să-l judeci.
Dar apoi te întrebi: câți dintre noi nu facem teatrul propriu la interviuri, pe rețele sociale, în fața șefului?
👩🦰 Diana și Miruna – două fețe ale aceleiași monede
Viorica Vodă joacă rolul „fetei inaccesibile”, Diana, cea pentru care Ovidiu intră în tot jocul ăsta murdar.
Și de cealaltă parte, Mara Nicolescu (Restul e tăcere) este Miruna, complicea de scenă, femeia care-l învață pe Ovidiu cum să vândă lacrimi.
Două femei, două tentații: una reprezintă mirajul societății de consum, cealaltă este compromisul mic, zilnic, care te erodează fără să-ți dai seama.
Pe cine alegi?
🪞 Satiră cu valabilitate nelimitată
Ceea ce m-a fascinat (vorbesc la trecut de parcă l-am urmărit acum un mileniu) la Filantropica e că poți să-l vezi azi și să nu simți că are peste 20 de ani.
E un fel de oglindă distorsionată, dar în care te recunoști cu un fior rece pe șira spinării până-n noada fundului.
Caranfil ne spune clar: „Nu e doar despre cerșetori. E despre cum cumpărăm iluzia de a fi oameni buni.”
Schimbă telefoanele cărămidă cu smartphone-uri și restaurantele cu mall-uri și e același film.
Corupția? La locul ei. Ba chiar mai extinsă, tentaculele ei se întind tot mai mult cu fiecare vot despre care credem că va aduce schimbarea în bine.
Disperarea de a părea altceva decât ești? Oho, a atins apogeul. Și încă mai are loc de crescut odată cu popularizarea rețelelor sociale unde contează cine pretinzi că ești, nu cine ești.
Obsesia pentru aparențe? Mai puternică decât oricând. Dacă la începutul anilor 2000 filmul părea o caricatură, acum e documentar social.
Și să nu uităm: e și comedie. Una dintre cele mai bune comedii negre românești. Poate cea mai bună după revoluție.
Pentru că, deși te lovește în plex, Caranfil are o sincronizare perfectă: gluma vine exact când trebuie, sarcasmul e dozaj fin, iar muzica (inclusiv momentul lui cu „My Way”) completează ridicolul.
🤯 Dincolo de râs – o palmă pe obraz
Am râs la film, dar am și rămas cu un gust amar. Pentru că, în spatele hohotelor, e o întrebare simplă: ce valoare are demnitatea când lumea se învârte după bani și aparențe? Și răspunsul e trist: prea puțină.
Caranfil nu-ți dă speranță. Nu e un film care se încheie cu un „poate există șanse”. Nu. Îți arată că sistemul e făcut să câștige și că tu, privitorule, ești deja complice.
Și, cum zice Puiuț, „ți-am luat banii” și nu ai ce face decât să plângi în pumni și să refulezi pe social media, știind că n-o să rezolvi nimic, dar o să pari revoluționar.
📜 Scenariul – o farsă inteligent construită
Una dintre marile reușite ale lui Caranfil e scenariul. Filantropica nu curge liniar, ci e spus pe sărite, cu flashback-uri și salturi în timp care îți dau senzația de puzzle. E un pui de Nolan autohton.
Întâi vezi consecința, apoi afli cauza, apoi ți se demolează complet așteptarea.
Răsturnările sunt mereu ironice: când crezi că Ovidiu e victima perfectă, descoperi că e complice.
Când crezi că „piesa” pusă în scenă s-a terminat, mai vine un act.
Până și tu, cel care se uită la ecran, ajungi să te simți prins într-o escrocherie narativă.
Caranfil jonglează cu structura povestirii ca un scamator: îți arată cu mâna stângă ceva amuzant, iar cu dreapta îți ia portofelul.
🎥 Caranfil – regizorul care face mișto de timp
Nae nu se rezumă la dialog și la poveste. Stilul lui vizual e parte din satiră.
Ți se întipăresc în minte acele cadre în care personajele par înghețate, suspendate în timp, un simbolism evident, lipsit de subtilitate, dar asta nu le diminuează impactul.
Nu e doar efect stilistic, e și comentariu ironic: viața e banală și absurdă, dar în filme ai ocazia să o oprești pentru a o privi cu lupa.
Și mai e scena cu karaoke-ul, nu vă zic exact ce se întâmplă, nu este karaoke în adevăratul sens al cuvântului, dar pe mine m-a surprins atât de mult, încât era să mă înec de râs.
E un moment genial de ironie, pentru că transformă dialogul într-un spectacol ieftin, la fel ca teatrul cerșetorilor.
Ăsta da regizor, nu filmează un perete timp de cinci minute ca spectatorii să se chinuie să priceapă profunzimea abstractă a filozofiei intrinseci a unei asemenea scene epopeice.
El impresionează prin alte tehnici de filmare, comerciale, dar eficiente, și care transmit mesajul fără să-ți provoace fracturi neuronale.
Pe scurt, filmează deștept, nu elitist.
🏆 Filantropica – Verdict 👍 sau 👎
Nu știu, încă, dacă este cel mai bun film regizat de Caranfil, pentru că nu le-am văzut pe toate. Dar sigur este unul dintre cele mai bune filme românești.
O satiră amară, dar și extrem de amuzantă, care rămâne valabilă și azi, ba chiar pare mai actuală acum decât în 2002.
E genul de film pe care-l arăți unui străin ca să priceapă în cinci minute paradoxul românesc: un popor blajin și generos, dar care știe să facă din mila altuia o afacere profitabilă.
Un popor care plânge la povești lacrimogene, dar care se lasă, cu zâmbetul pe buze, jefuit la nota de plată.
Și, mai ales, un popor care a învățat că în loc să ceri dreptate, mai bine vinzi emoție.
Filantropica e manualul nostru de supraviețuire în capitalismul de tranziție: sărăcia ambalată frumos, mila transformată în produs, demnitatea negociată la pachet cu desertul.
Personajul lui Dinică nu vorbește doar despre Ovidiu sau despre vreun client de restaurant, vorbește despre tine, despre mine, despre toți cei care se lasă călcați în picioare, fie de un cerșetor, fie de un politician.
De fapt, și ăla tot cerșetor este, că-ți cerșește votul, pentru ca apoi să-l dea celui care îi trage sforile și-l manevrează ca pe o păpușă bleagă.
Dar hai că mă opresc, pentru că aș continua cu diatriba asta până la următoarele alegeri, oricare ar fi ele, normale sau anticipate.
La final, filmul aduce nota de plată care vine la pachet cu o privire amară și cu întrebarea: cine pe cine păcălește, de fapt?
Puteam să fac niște glume legate de replicile celebre din film, pentru că sunt destule, dar m-am abținut. Că doar sunt profesionist, ce dracu’?
Deși aș fi tentat să las pe masă un bacșiș gras, de data asta din generozitate, nu din nevoia de a părea mai bun decât sunt, am să scot din buzunar „decât” 9 lei din cauza sunetului prost.
Trailer
