Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mă dusei la Les Films de Cannes à Bucarest să văd mult hulitul Megalopolis semnat de către marele Francis Ford Coppola (The Godfather), având în cap o singură întrebare: cât de rău poate fi?
🎬 Megalopolis – Premisă 📖
Într-o versiune alternativă a societății umane, într-un oraș numit New Rome se duce o bătălie ideologică între două personalități marcante ale comunității.
Pe de o parte, primarul Cicero (Giancarlo Esposito – Abigail) nu vrea schimbarea, ci afundarea ancorei politice și mai adânc în trecutul corupt și menținerea orașului într-o stare de încremenire socială.
Pe de altă parte, arhitectul vizionar Catilina (Adam Driver – Ferrari) are o viziune futuristă bazată pe noul său material minune cu care vrea să construiască o versiune mult îmbunătățită a orașului, aducându-l în viitor.
La mijloc se bagă mai multe personaje, de la fiica primarului până la investitorul generos al visului arhitectului, fiecare având anumite interese în această confruntare.
Oare ce va avea câștig de cauză la final? Va triumfa utopia cu adevărat democratică sau dictatura cu aer de libertate va înlănțui și mai mult orașul?
💭 Megalopolis – Comentariu 🍿
Deși par un papagal repetând ceva ce este deja evident, lumea creată de Coppola este Roma antică adusă în modernitate.
Nu este nimic subtil în ceea ce privește acest aspect, așa că nu pierd timpul, pentru că nu am mult la dispoziție, să comentez despre asta, că totul este prea pe față.
Filmul pornește interesant, fiind clară alegoria care abordează diferențele dintre mai multe regimuri politice care s-au războit de-a lungul istoriei umanității, iar singurul pierzător a fost mereu poporul, indiferent cine a triumfat la final.
Sămânța narativă plantată avea un potențial demn de vrejul de fasole al lui Jack, dar în loc să fie hrănită cu îngrășământ narativ nutritiv, scenaristul a turnat la rădăcină substanțe halucinogene.
Nu durează mult și filmul își pierde concentrarea de la ceea ce contează și devine un coșmar febril în care scenele dezlânate narativ și îmbâcsite vizual se derulează într-un ritm haotic.
Nu că era greu să înțelegi ce se petrece, că povestea nu-i nici pe departe atât de complexă pe cât crede regizorul, doar că este umplută cu mult moloz care șubrezește fundația.
S-o zic direct, pentru o bună bucată de timp m-am plictisit urmărind filmul pentru că încerca să fie prea inteligent pentru binele lui.
Tot ce a reușit a fost să sune ca un elev care a fost scos la tablă, dar nu și-a învățat lecția, așa că o lua pe arătură și devia de la subiect în speranța că-și va aburi profesorul să-i dea o notă de trecere.
Are două ore și un pic, dar am simțit că durează cinci ore, nu se mai termina corvoada de a viziona fel și fel de secvențe care deraiau de la traseul principal și se duceau pe niște câmpii care se cereau a fi arate cu spor.
Nucleul poveștii este fascinant, asta nu pot să neg, și se referă la gena apocaliptică adânc împlântată în ADN-ul uman care îndeamnă în permanență la autodistrugere prin politică.
Nu degeaba se numește orașul New Rome pentru că este o dovadă vie a faptului că oamenii, în totalitatea lor, sunt proști și/sau naivi, și nu învață nimic din istorie, de aceea o tot repetă în defavoarea lor.
Întotdeauna vor fi unii ahtiați după puterea supremă care vor face totul pentru a o obține prin orice mijloace.
Și poporul va fi mereu dus de nas de fel și fel de promisiuni deșarte și va alege ce este mai rău pentru el deoarece mintea îi este programată pavlovian în acest sens.
Exagerare sau nu, probabil orice încercare de construire a unei utopii care fie favorabilă poporului se va finaliza cu un eșec distopic pentru că scopul pozitiv va fi rapid deturnat de cei puțini pentru a le servi propriilor interese.
Așadar, pelicula se scaldă în copaia jocurilor politice la nivel înalt, filmul încercând să disece minuțios toate aspectele ce țin de acest subiect.
Însă se comportă ca un chirurg care și-a luat doctoratul ajutându-se de chatGPT.
Intențiile îi sunt bune, dar priceperea nu există, așa că taie aleatoriu, sperând că va ajunge, din noroc, și la organul ce trebuie operat.
Iar pacientul muribund, pe cale a-și da ultima suflare, este chiar umanitatea.
Nici nu știu ce să mai zic despre film la nivel de poveste. În mod clar este deschis interpretării pentru că-i o ceapă cinematografică al cărei miez este învelit în multiple straturi simbolice.
Dai la o parte unul plin de semnificații filozofice, fericit că ai reușit să-i înțelegi sensul fără să plângi, doar pentru a nimeri alt strat metaforic și mai greu de descifrat.
Practic, fiecare simbolistică are simbolistica ei care, la rândul ei, are și ea simbolistica ei.
Nimic complicat de priceput per ansamblu, dar la un moment dat m-am săturat de atâta fabulație care nu spunea ceva nou, dar alegea să o facă prin cele mai complicate moduri, când totul putea fi transmis mult mai simplu.
Vizualul este foarte straniu, și nu mă refer neapărat la efectele speciale care sunt tare contrastante pentru ochi.
Uneori imaginea era superbă și îndrăzneață, alteori folosirea ecranului verde era atât de evidentă încât am ales să cred că este o alegere artistică voită, că n-ai cum să dai un astfel de chix la un asemenea nivel.
Bizareria stilistică rezultă din contopirea elementelor antice romane, de la denumiri latine, vestimentație opulentă și curse de care, cu cele moderne, dar oarecum încremenite în timp.
Deși acțiunea pare a avea loc acum, tehnologia nu a ajuns la nivelul cu care suntem obișnuiți, nu mai rețin dacă am văzut telefoane, tablete sau calculatoare în film.
Spre final o dă de-a dreptul în SF, când pelicula începe să-și merite numele de Megalopolis, și arhitectura se contopește cu natura, iar cadrele panoramice aproape că sugerează lipsa speciei umane.
Filmul trebuie văzut pentru a fi crezut.
Având în vedere distribuția colosală cu care se laudă Megalopolis, m-aș fi așteptat la niște interpretări monumentale, dar am găsit personajele a fi unidimensionale.
Nu par deloc complexe, având o singură caracteristică definitorie, probabil au fost concepute dinadins așa, tocmai pentru a reprezenta câte o tipologie umană.
Singurul care a ieșit cu adevărat în evidență a fost Shia LaBeouf (The Peanut Butter Falcon) care are un rol special croit pe țăcăneala lui pentru că se știe că-n viața de zi cu zi n-are toții boii înhămați la căruța cerebrală.
🏆 Megalopolis – Verdict 👍 sau 👎
Dacă ar fi să fac o scurtă caracterizare a filmului, m-aș duce în zona gastronomică pentru a găsi o comparație corespunzătoare.
Megalopolis este ca un tort apetisant în vitrina unei cofetării, iar tu ai diabet și doar salivezi, imaginându-ți că trebuie să fie bun, dar în realitate este presărat cu piper și nu cu zahăr.
Este de apreciat faptul că Francis Ford Coppola a reușit, cu multe eforturi financiare, să-și concretizeze acest proiect la care visa de zeci de ani și și-a făcut pofta inimii, dar rezultatul final nu-i deloc ceea ce trebuie.
Cel puțin nu pentru mine, am înțeles mesajele pe care vrea să le transmită, dar nu și modul în care a făcut-o, mai ales că nici nu a venit cu vreo viziune cutremurătoare la nivel de originalitate intelectuală.
Da, ca vizual, este un spectacol grandios care mi-a scăldat creierul într-un ocean de confuzie, că nu știa dacă este în Roma antică (nu degeaba primarul se numește Cicero) sau în perioada contemporană.
Există și câteva povești de amor, dar una singură de dragoste, însă nici aici nu am avut parte de vreo surpriză majoră sau vreun dram de subtilitate.
Se simte că este un film de autor, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, asta înseamnă că n-a fost nimeni prin preajmă să-l tragă de mânecă pe Coppola să-i spună câte un NU răspicat.
Până la urmă au fost banii lui și a făcut ce a vrut, și chiar dacă nu mi-a plăcut produsul pe care l-a ambalat extravagant, nu-mi pare rău că l-am văzut, asemenea proiecte ambițioase trebuie susținute.
Eu nu pot să-i dezvelesc mai mult de 5 statui migălos cioplite, ideea este bună, dar transpunerea ei pe ecran m-a lăsat perplex.
(2,5 / 5)
