Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nu am băgat în seamă Fackham Hall până când nu am aflat cine a participat la scrierea scenariului. Sper că ați auzit de Jimmy Carr.
Atunci am devenit interesat de film, mai ales când am citit titlul repede și am prins aluzia.
🎬 Fackham Hall – Premisă
Povestea pornește de la o familie aristocrată britanică, Davenport, care încearcă să-și păstreze prestigiul, conacul și aparențele, în timp ce realitatea vine să le dea cu tesla-n cuibul cu ouă.
Rose (Thomasin McKenzie – Leave No Trace), fata cea mică, este împinsă spre măritiș, doar așa familia va rămâne în Fackham Hall.
Eddie (Ben Radcliffe – Red Sonja), un neica-nimeni crescut la orfelinat, reușește să se angajeze pe post de valet.
În scurt timp, moșia fastuoasă devine ringul de box unde tradiția, ipocrizia și frustrările sexuale dansează într-un bal grotesc.
💭 Fackham Hall – Comentariu
Nu este o mare surpriză că filmul se vrea o parodie a dramelor de epocă în stil Downton Abbey, dar cu volumul dat la maximum și cu filtrul de bun-simț aruncat pe geam.
Când vezi titlul Fackham Hall pe poster, știi deja că finețea s-a dus la plimbare prin grădinile aristocrației și s-a împiedicat de o statuie obscenă.
Filmul ăsta nu doar că își anunță intențiile din prima literă, dar ți le și trântește în față cu un zâmbet strâmb.
Iar când afli că scenariul e semnat de Jimmy Carr, înțelegi imediat de ce fiecare replică pare o glumă spusă la 2 noaptea, după ce toată lumea „respectabilă” s-a dus la culcare.
Cine este fanul stilului de umor marca Jimmy Carr se va distra de minune cu acest film. Cine nu, să se ducă duminică la biserică să asculte o liturghie.
🎭 Aristocrație cu pete pe dantelă
Filmul nu se mulțumește să ironizeze clasele sociale. Le dezbracă de tot, le lasă în izmene și apoi le împinge într-o situație penibilă.
Stăpânii conacului sunt caricaturi vii: vanitoși, obsedați de statut, complet rupți de realitate. Servitorii nu sunt nici ei niște martiri tăcuți ai sistemului; au propriile interese, propriile mici răzbunări și propriul cinism.
Ce mi-a plăcut e că filmul nu face diferență morală între „sus” și „jos”. Toți sunt la fel de ridicoli. Toți sunt la fel de vulnerabili când li se clatină scaunul de sub fund. E o demontare egală, fără favoritisme.
✂️ Umorul – fără airbag
Jimmy Carr nu e cunoscut pentru delicatețe. Și asta se simte. Glumele sunt crude, unele atât de directe încât aproape că te fac să te uiți în jur, ca și cum ai fi într-o sală de cinema plină de mătuși conservatoare.
Sexualitate, moarte, clasă socială, religie și enumerarea poate continua; nimic nu e ocolit. Dacă este un subiect cu potențial de umor, fiți siguri că Jimmy îl va ataca.
Vă zic doar una inofensivă: când mirele este întrebat de ce vrea să se însoare cu respectiva domniță, răspunsul este unul clasic. „Pentru că avem multe lucruri în comun.”
Nimic amuzant până acum, nu? Așa e, dar nu am terminat replica, ea continuă așa: „Cum ar fi bunicii”.
🔁 Ritmul – mitralieră de poante
Glumele sunt mitraliate la foc automat, nu ai timp să percutezi la o poantă, pentru că deja ești asaltat de alta.
De aceea, Fackham Hall poate fi revizitat de mai multe ori, fără șanse să te plictisești. Doar așa poți prinde toate dumele.
Multe dintre ele se bazează pe sugestii și subînțelesuri vulgare, de aici rezultă grosul umorului. Ce se spune pe gură și ce interpretează creierul sunt două lucruri total diferite.
De asemenea, sunt foarte amuzante și replicile rostite de personajul mustăcios jucat de Carr, care nu știe niciodată să citească punctul de la finele unei propoziții.
Nici nu vreți să vă imaginați ce blasfemii blestemate se aud în biserică în acele momente demențiale.
În alte cazuri, poantele par că merg într-o direcție previzibilă, te fac să crezi că știi ce urmează, dar vine lovitura finală, care-ți răstoarnă gluma și te isterizează de începi să râzi ca prostul.
🧱 Arhitectura haosului
Dar ce e interesant e că filmul nu mizează doar pe șoc. Nu e doar „uite ce am zis, te-ai scandalizat?”.
Are construcție de situații și are replici care se întorc ca un bumerang în scenele următoare. Nu e doar un șir de poante aruncate la întâmplare. Există o arhitectură a haosului.
Eh, bineînțeles că uneori exagerează. Sunt momente în care simți că apasă prea tare pedala vulgarității, iar prosteala stupidă trece dincolo de limita răbdării.
Dar cumva, în logica internă a filmului, totul rămâne coerent. Conacul ăsta e un circ. Iar dacă tot e circ, măcar să fie cu lei adevărați, nu cu pisici domestice.
Și nici măcar nu am pomenit despre anumite personaje secundare, cu mare impact asupra culturii pop contemporane, de la patru cântăreți celebri până la un scriitor titanic.
Sunt prezenți în scenariu, fie fizic, fie doar pomeniți, dar de fiecare dată cu un scop bine definit. Să te facă să cauți hârtia igienică după o porție zdravănă de râs.
🏰 Estetică de epocă, mizerie modernă
Având în vedere tipul de umor, m-aș fi așteptat ca vizualul să-i țină isonul. Însă am fost surprins când m-am prins că filmul joacă inteligent cartea contrastului.
Dacă ai opri sonorul și ai vedea decorurile clasice, costumele impecabile și încăperile opulente, ai crede că urmărești o dramă britanică respectabilă.
Doar că în mijlocul acestui decor „de muzeu” apar replici care ar face un lord victorian să leșine în propriul ceai.
Asta funcționează excelent. Tensiunea dintre imaginea rafinată și conținutul murdar creează un efect comic puternic.
E ca și cum ai pune o conversație de bodegă dintr-un sat vasluian într-un salon cu candelabre din cristal. Șocul vine din nepotrivire, nu doar din limbaj.
🧬 Ritm și construcție
Filmul se mișcă alert. Nu stă să se uite pe pereți cum se dezintegrează molecula de vopsea. Nu vrea să fie profund. La dracu, e o parodie tâmpă și ridicolă.
Vrea să fie mușcător. Și reușește în mare parte. Sunt câteva momente în care gluma e anticipabilă, dar chiar și atunci, execuția salvează scena.
I se rupe de convenții și de sensibilități. Nu introduce un discurs moralizator la final, nu îndulcește mesajul, nu pune un plasture peste tăietură. Își asumă că e o satiră obraznică și rămâne fidel acestei direcții până la capăt.
Deși sună ciudat, aș fi vrut ca scenariul să fie și mai vulgar și mai ofensator decât atât. Am rămas cu impresia că Jimmy Carr a lucrat cu frâna de mână trasă, nu și-a dat drumul până la capăt.
Este capabil de glume mult mai sadice, morbide, perverse și demente decât ce am văzut în film.
🏆 Fackham Hall – Verdict
Dacă te atașezi emoțional de aristocrați fictivi și visezi la ceaiuri elegante în grădini perfect tunse, filmul ăsta s-ar putea să-ți strice vacanța imaginară.
Dar dacă îți place comedia care lovește fără menajamente și nu te indignezi ușor, atunci Fackham Hall livrează exact ce promite. E la fel de subtil ca un tanc într-o sală de operă. E direct, e acid și uneori e pur și simplu nemilos.
E o glumă lungă, bine ambalată într-un decor aristocratic, care își permite să fie incorectă și să râdă de toată lumea.
Pentru mine, funcționează. Râde de tradiții, aruncă săgeți fără să tremure și, cel mai important, nu-și trădează tonul pe parcurs.
Trailer
