Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2008
Okuribito demonstrează că, totuși, Timothée Chalamet a avut dreptate când a spus ce a spus despre operă și balet, iar internauții i-au sărit de pomană în cap.
🎬 Okuribito – Premisă
Daigo (Masahiro Motoki) e violoncelist. Mă rog, era. Cum oamenilor nu le mai pasă de operă, balet sau concerte simfonice, orchestra din care face parte se desființează.
El rămâne doar cu un instrument de lemn pe care a dat mai mulți bani decât pe o mașină bengoasă, în timp ce viitorul îi cântă imnul șomajului.
Face ceea ce orice bărbat aflat în criză existențială ar face: se mută înapoi în provincie, în casa copilăriei, rămasă goală după moartea mamei.
Ajuns acolo, caută de muncă și dă peste un anunț pentru o poziție la o agenție de „plecări”. El crede că e ceva cu turism, poate ghizi, poate bilete.
Când ajunge la interviu, descoperă că „plecările” sunt spre lumea cealaltă, iar el va fi omul care spală, machiază și îmbracă morții înainte de a-i băga în cutie.
Prima reacție: scârbă, vomită, fuge.
A doua reacție: bossul îi dă un avans zdravăn, îi spune că nu contează vârsta sau experiența, iar Daigo acceptă.
💭 Okuribito – Comentariu
Producția asta intră în categoria celor pe care vrei să le recomanzi din tot sufletul, dar nu prea știi cum să formulezi.
„Păi, e vorba de un tip care spală morți”… sună ca o dramă tristă și plictisitoare. Și totuși, filmul nu e deloc așa. Are momente de o ironie fină și un umor sec care te prinde complet nepregătit.
Cea mai mișto chestie e că nu e nici pe departe un film morbid, chiar dacă multe dintre personajele prezente prin peisaj au plătit deja rovinieta pe lumea cealaltă.
Nu stă nimeni să-ți bage pe gât că „moartea e frumoasă” sau alte aiureli filozofale. Ba dimpotrivă: meseria lui Daigo e văzută ca o slujbă murdară, ceva de care să-ți fie rușine.
Soția belește ochii cât cepele când află ce face, chiar dacă salariul pe care-l aduce acasă e foarte bun.
Prietenul din copilărie îi spune clar, în față, că e o rușine și să-și găsească altceva. Jur că dacă își vindea trupul pe centură, Daigo n-ar fi fost atât de hulit.
Și aici filmul nu vorbește doar despre Japonia. Vorbește și despre noi. Pentru că reflexul ăsta de a judeca o meserie esențială, dar incomodă, e universal. Nu ne deranjează moartea în sine. Ne deranjează oamenii care ne-o amintesc.
Daigo trece prin toate etapele: respingere, rușine, adaptare, apoi acceptare. Nu există un moment magic în care devine alt om. E un proces lent, uneori stângaci, alteori chiar amuzant.
Și tocmai de asta funcționează.
🕊️ Ritualul nōkan – momentul în care filmul te prinde de gât
Și aici vine partea care ridică filmul de la „bun” la „te bântuie zile întregi”.
Știu că limbajul meu e colocvial, de scandări de stadion, dar n-o să mă cizelez pentru acest articol. Ăsta mi-e stilul.
Băi, ritualul nōkan e ceva de văzut. Pregătirea trupului nu e o operațiune tehnică. Nu e „treabă de făcut”. E un dans solemn. Fiecare gest e calculat, fiecare mișcare e liniștită, aproape sacrală.
Și e fascinant cum filmul redă asta: nu cu o distanță rece, documentaristică, ci cu o atenție aproape tandră.
E singurul moment în care familia își vede mortul încă o dată, dar nu ca pe un corp inert, ci ca pe o versiune demnă, împăcată, aproape vie în amintire.
Aici filmul spune ceva simplu, dar greu de acceptat:
nu moartea e problema. Modul în care o tratăm e problema.
Pentru că noi fugim de ea, o ascundem, o împingem sub preș. În timp ce aici, cineva o tratează cu respect.
Și asta schimbă totul.
Sunt momente de o tristețe rară, efectiv, plângeam la văzul unor personaje moarte, cu care nu avusesem niciun contact până atunci.
Dar felul în care Daigo le tratează mi-a smuls mai multe lacrimi decât scufundarea Titanicului din filmul lui James Cameron.
🎭 Actorie & muzică – fără artificii, fără circ
Filmul are două lucruri care te fac să uiți că privești un film: actorii și muzica.
Masahiro Motoki e excelent, mai ales în momentele în care nu știe ce face. Și nu pentru că joacă prostia, ci pentru că joacă nesiguranța. Îl vezi cum învață, cum se adaptează, cum își găsește locul într-o lume care îl respinge.
Ryōko Hirosue e soția. Nu e neapărat o viperă. E doar un om care nu poate accepta realitatea în care a ajuns.
Iar Tsutomu Yamazaki (șeful) e poate cel mai important personaj din umbră. Nu predică, nu explică, nu filozofează. Doar face. Și prin felul în care face, îi arată lui Daigo cum să fie om.
Muzica e fix ce trebuie. Deși nu aș fi vrut să scriu asta, nu am ce face, trebuie să fac o mică dezvăluire.
Scena cu violoncelul, în câmp, e una dintre cele mai simple și mai frumoase declarații pe care le-am văzut.
🧠 Despre ce e, de fapt, filmul
Deși așa pare la prima vedere, nu e despre moarte.
E despre viață.
Despre cum ajungi s-o vezi altfel abia când te lovești de finalul ei, zi de zi.
Pentru Daigo, totul începe ca o slujbă de care îi e rușine. Dar, pe măsură ce o face, începe să înțeleagă ceva mult mai simplu: fiecare om are o poveste, iar finalul ei merită tratat cu respect.
Și, fără să-și dea seama, începe să se repare și pe el.
Nu devine erou. Nu salvează pe nimeni. Nu schimbă lumea. Doar învață să fie prezent. Să fie atent. Să fie om.
Și, în același timp, își pune ordine în trecut. Relația cu soția, cu sine, dar mai ales cu tatăl care l-a abandonat (firul ăla emoțional care se leagă târziu, dar lovește cel mai tare), se modifică pe parcurs.
Pentru că, până la urmă, filmul nu e despre cei care pleacă.
E despre cei care rămân și învață, în sfârșit, cum să trăiască.
Hai că pun capăt aici comentariului, pentru că simt că iar mă umflă plânsul scriind aceste cuvinte.
🏆 Okuribito – Verdict
Fiind un film despre însicriare, nu știu cum să traduc altfel cuvântul specific acestei activități, este de la sine înțeles că ritmul este lent, ca un cortegiu funerar.
Dar nimeni nu claxonează un cortegiu funerar, pentru că îi recunoaște importanța.
Așa și cu Okuribito. Nu am putut să mă supăr pentru că se mișcă infernal de lent.
Este una dintre cele mai plăcute surprize din zona Oscarurilor pentru film străin.
Curajul de a aborda un subiect dificil, delicatețea cu care o face și faptul că te obligă să meditezi la lucruri pe care le eviți de obicei, toate astea duc la un film de excepție.
Și da… e unul dintre puținele filme care te fac să te gândești serios la cum vrei să fii îngropat. Și, mai ales, la cine va avea grijă de tine când nu mai ești.
Trailer
