Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mi-am adus aminte că voiam să văd Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Sau să-l revăd? Hm, nu-s prea sigur.
🎬 Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Premisă
Fii atent la schemă: ești într-o relație care s-a dus pe copcă, relație din aia cu strigăte, scandal și „nu mai vreau să te văd în viața mea”.
Apar niște tipi cu aparate șmechere și o etică profesională discutabilă (adică zero), care îți promit că îți șterg persoana aia complet din cap.
Gata, ca și cum n-ar fi existat. Tu, în loc să bei și să-ți plângi de milă ca un om normal, zici „da, bagă, șterge-o”.
În punctul ăsta se află Joel Barish (Jim Carrey – The Mask). Află că fosta lui iubită, Clementine (Kate Winslet – Titanic), și-a șters toate amintirile despre el.
Așa că Joel, într-un acces de „de ce nu m-am gândit eu primul”, se duce și el să facă același lucru.
Câteva ore de dormit cu o cască minune pe cap și gata, persoana aia dispare din creierul tău ca și cum n-ar fi existat.
Fără poze vechi, fără melodia aia care te face să bei, fără amintirea primului sărut. Sună bine, nu? Păi dacă sună bine, sigur e o capcană.
💭 Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Comentariu
🔍 O idee SF care pare inventată la o bere
Premisa este genială pentru că nu e science-fiction cu laser și nave spațiale, e fix în bucătăria ta.
E genul de idee care sună a sfârșit de seară, după câteva beri, când vorbești aiurea: „Bă, ce-aș da să pot s-o uit complet”.
Important de reținut: filmul nu se apucă să-ți explice cum naiba funcționează tehnologia.
Nu există niciun nene cu ochelari care să țină o prelegere despre „neuro-mambo-jumbo și ștergerea țintită a amintirilor”.
Apar niște tipi, îți pun o cască, și gata. Și fix ăsta e farmecul. Pentru că nu te interesează cum, te interesează de ce. Și mai ales, te interesează ce se întâmplă când îți dai seama, în timpul procesului, că de fapt nu vrei să uiți.
Pentru că, evident, în viață, îți dai seama de cele mai importante chestii exact când e prea târziu.
Mă așteptam la un film de artă cu pretenții, din ăla cu mult alb-negru, ciorbă narativă pretențioasă și replici grele.
Ei bine, am dat peste un film care face exact ce zice în prospect: îți bagă un cuțit în suflet și după aia îl învârte încet, dar cu stil.
🧠 O comedie romantică dacă romantismul e o catastrofă
Știți cum sunt filmele astea de obicei. El și ea se întâlnesc, au probleme, se împacă, muzică lacrimogenă, generic fericit.
Aici e altceva. Aici el și ea s-au despărțit deja rău de tot și singura soluție e să uite unul de altul cu ajutorul unei tehnologii dubioase.
Pe măsură ce Joel doarme acasă, cu o cască pe cap, iar niște tipi îi scot amintirile pe bandă rulantă, începi să vezi ce naiba s-a întâmplat de fapt între ei.
Și nu, nu e nimic simplu. Pentru că în timp ce amintirile încep să-i dispară, Joel le retrăiește la intensitate maximă.
De la despărțirea aia urâtă și până la începuturile frumoase, când a văzut-o și i s-a părut cea mai interesantă femeie de pe pământ.
Și exact când ajunge în punctul ăla, își dă seama că nu mai vrea să uite. Începe să-și ascundă amintirile, să fugă cu ele prin cotloanele minții, să facă tot posibilul să păstreze măcar ceva din ce a fost.
E ca și cum ai arunca poze vechi la gunoi și fix când încep să ardă, ți se face dor de ele și încerci să le salvezi cu mâinile goale.
🎨 Science-fiction de apartament
Știu că sunt unii care sar fericiți când aud de science-fiction. Se gândesc la nave spațiale, extratereștri și lasere care fac piu-piu.
Ei bine, aici e science-fiction de bloc, din ăla cu liftul stricat și vecinul care dă muzica tare. Firma Lacuna, care șterge amintirile, nici măcar nu are o clădire fantezistă. E un birou normal, cu niște tipi normali, care fac o cafea și întreabă „ce-ai mai pățit?”.
Tehnologia în sine e tratată ca pe ceva banal. Nu există explicații științifice, nici scheme, nici proiectoare.
🧩 Cum arată memoria când începe să se destrame
Ideea de bază e genială prin simplitate: dacă ai putea șterge o relație din cap, ai face-o? Sau, mai exact, ai fi mai fericit după?
Filmul nu se grăbește să răspundă. Nici măcar nu pare interesat să ofere un verdict moral. În schimb, te bagă direct în mintea lui Joel și începe să desfacă amintirile ca pe niște sertare care se golesc pe rând.
Aici începe partea cu adevărat spectaculoasă a filmului. Nu prin CGI sau artificii digitale agresive, ci printr-o imaginație vizuală incredibil de jucăușă.
Case care se prăbușesc, decoruri care se sting literalmente, oameni care rămân fără chip sau fără voce. Totul se destramă ca într-un vis în care realitatea nu mai respectă nicio regulă.
Știți ce e groaznic de neliniștitor la film? Senzația că totul este familiar, parcă am visat la fel, scene care nu au logică și momente absurde, lipsite de sens, de zici că locuiam într-un tablou de Picasso.
Și funcționează pentru că Gondry a ales, de cele mai multe ori, soluții fizice, nu trucuri digitale: decoruri mutate în cadru, lumini care dispar, perspective care se schimbă.
E un tip de cinema inventiv care te face să zâmbești pur și simplu pentru că vezi cum funcționează mecanismul.
👤 Joel – campionul mondial la evitat conflicte
Dar motorul filmului rămâne relația dintre Joel și Clementine.
Joel este exact omul care ar putea să-și facă un cont pe un subreddit despre pescuit și să fie fericit acolo toată viața.
Interpretarea lui Jim Carrey este surprinzătoare. Dacă te gândești la energia haotică din comediile lui din anii ’90, aici pare aproape alt actor.
Nu face pe nebunul. Nu-și scrâșnește dinții, nu face tumbe și nu vorbește pe repede înainte.
E un tip normal, retras, care nu știe să ceară ajutor, nu știe să spună ce simte și probabil crede că dacă ignoră o problemă, ea dispare.
Pe bune, dacă Joel era prietenul tău, tu îi spuneai „băi, du-te și vorbește odată cu ea, nu mai sta ca un bou”.
Ce-i drept, își pune la bătaie talentul comic cu câteva scheme în care se schimonosește și se transformă în acel actor cu fața de cauciuc din filmele care l-au făcut celebru.
Dar și când trebuie să fie serios, dă impresia că tocmai i-a murit toată familia gazată accidental.
🌪️ Clementine – haosul perfect
De partea cealaltă, Clementine, interpretată de Kate Winslet, este o furtună ambulantă. Nu e prezentată ca un ideal romantic. Din contră, filmul are grijă să arate că poate fi iritantă, imatură, uneori nedreaptă.
Face ce vrea, când vrea și cum vrea. Își vopsește părul verde pentru că așa simte, intră în viața lui Joel ca un uragan și pleacă la fel. E spontană, e enervantă și e fermecătoare în același timp.
Exact genul de persoană pe care, dacă o întâlnești în realitate, o rogi frumos să se oprească din vorbit, dar după o săptămână te întrebi de ce e liniște.
🔥 O relație imperfectă, dar reală
Aici stă unul dintre marile merite ale scenariului: relația lor nu este o poveste despre două suflete perfecte care se întâlnesc.
Împreună, Joel și Clementine au chimia aia ciudată dintre un tocilar și o rockeriță, dintre apă și foc. Și exact de-aia funcționează.
E o relație cu nervi, frustrări, reproșuri și multe momente în care fiecare ar prefera să fie în altă parte. Cu alte cuvinte, exact ca în viață.
Pentru că în viața reală, rareori ne îndrăgostim de oameni care seamănă cu noi. Ne îndrăgostim de cei care ne completează, chiar dacă uneori ne scot din sărite.
💥 Când începi să lupți cu propria memorie
Filmul devine cu adevărat interesant când Joel începe să lupte împotriva propriei proceduri de ștergere.
În loc să lase amintirile să dispară, încearcă să le ascundă în colțuri ale memoriei unde tehnicienii nu caută.
E spoiler? N-am nici cea mai mică idee, așa că-mi fac datoria și vă avertizez că urmează un paragraf mai sensibil din punct de vedere narativ.
Și astfel ajungem la unele dintre cele mai frumoase secvențe din film: Clementine ascunsă în amintiri din copilărie, într-o bucătărie uriașă văzută din perspectiva unui copil sau într-o baie care pare un labirint.
Nu sunt doar imagini spectaculoase. Sunt și un fel de declarație de dragoste absurdă: dacă nu pot păstra relația, măcar păstrez amintirile.
🏢 Clinica unde oamenii își șterg trecutul
Pe lângă povestea principală, filmul introduce și echipa de la clinica Lacuna. Aici tonul devine aproape comic.
Tehnicienii care șterg memoria sunt niște tineri plictisiți care mănâncă junk food, ascultă muzică, se combină pe unde apucă și tratează procedura ca pe o tură de noapte la serviciu.
E o idee foarte bună: în timp ce pentru pacient procedura este o dramă existențială, pentru ei e doar o altă zi banală de muncă.
⏪ Cronologia inversă a unei relații
Filmul are și o structură narativă care la prima vedere pare haotică. Povestea sare constant între amintiri, prezent și spațiul mental al lui Joel.
Dar dacă urmărești cu atenție, există o logică foarte clară: amintirile dispar de la cele mai recente către cele mai vechi.
Pe măsură ce se întâmplă asta, relația se reconstituie invers. Ajungem din certuri și dezamăgiri înapoi la momentele fragile de început, când totul părea posibil.
Și aici filmul devine, fără să vrea, un mic experiment emoțional. Pentru că spectatorul ajunge să retrăiască relația exact ca Joel: la început vezi doar partea urâtă, apoi descoperi încet ce era frumos în ea.
Eu atât vă zic: fiți atenți la culoarea părului femeii. Fiecare culoare are o semnificație anume în desfășurarea poveștii.
Nimic nu este pus la întâmplare în film. Nu degeaba a și câștigat Charlie Kaufman Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Mai original de atât nu prea se poate.
⚖️ Mindfuck, dar fără aroganță
Nu vreau să intru în mai multe amănunte, pentru că filmul ăsta trebuie văzut cu sufletul, nu doar cu ochii. Și cu creierul, da, dar nu cu creierul de „hai să analizăm fiecare cadru”.
Deși este o construcție complicată, cu salturi temporale și ping-pong printre amintiri, în esență este o poveste simplă.
Este despre doi oameni care s-au iubit, s-au certat, s-au pierdut și încearcă să-și dea seama dacă merită să o ia de la capăt. Sau dacă poți să iubești pe cineva știind că o să te doară.
Și în loc să dea verdicte, filmul lasă întrebările în aer. E mai bine să uiți și să fii fericit sau să ții minte și să suferi?
Dacă ai șansa să o iei de la capăt cu aceeași persoană, ai face-o, chiar dacă știi cum o să se termine? Poți ierta cu adevărat sau doar uiți?
Pe scurt, este un film care reușește să fie o gimnastică mentală, dar și o poveste de dragoste.
Nu trebuie să fii expert în cinema ca să-l apreciezi. Trebuie doar să fi iubit pe cineva și să fi regretat ceva. Și da, uneori exact asta e combinația perfectă.
Ca să închei într-o notă la fel de confuză ca o amintire ștearsă, de acum încolo, când o să vedeți plaja iarna, n-o să vă mai gândiți la vacanță, ci la Joel și Clementine. Hai că v-am făcut curioși!
🏆 Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Verdict
Iată un exemplu care demonstrează că nu trebuie să alegi între experiment narativ și poveste care ajunge la suflet. Le poți avea pe ambele.
Cu un scenariu ingenios, care îți intră în minte și nu mai pleacă de acolo, o regie creativă, care transformă haosul mental în artă vizuală, și o pereche de actori în formă maximă, filmul oferă o experiență pe care n-o s-o uiți prea curând.
Mai ales că n-ai cum s-o uiți, pentru că n-ai firma care să-ți șteargă amintirile.
După ce s-a terminat filmul, știți la ce m-am gândit?
Măi, și dacă…?
Oare acele sentimente de déjà vu sunt doar feste jucate de creier sau amintiri ale unor întâmplări pe care le-am mai experimentat, dar cineva sau ceva ne-a șters memoria?
Chiar dacă este o bijuterie cinematografică și aș putea să mai scriu câteva sute de cuvinte despre cât de mișto e, mi-a lipsit puțin acel impact emoțional zdrobitor.
Voiam să mă prindă de gât și să mă facă să plâng cu sughițuri. Și pentru un film care vorbește despre durerea despărțirii, poate ar fi meritat să mă doară mai tare.
Dacă voi veți plânge sau deja ați plâns, să nu vă fie rușine. Important e că v-ați gândit măcar o dată la o fostă sau la un fost.
Trailer
