Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Project Hail Mary este un film pe care nu o să-l uit cât voi mai trăi. Motivul e unul trist. Dar ajung imediat și acolo.
Filmul este realizat după cartea lui Andy Weir, omul din spatele lui The Martian.
Am cartea în bibliotecă. N-am deschis-o. Nu încă.
Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că n-am vrut să văd două filme în același timp: unul pe ecran și unul în capul meu.
Și, după ce am ieșit din sală, cred că am făcut alegerea corectă.
🎬 Project Hail Mary – Premisă
Ryland Grace (Ryan Gosling – Blade Runner 2049) e profesor de științe într-un domeniu la care românii sigur se pricep, dacă e cazul de vreo dezbatere.
Nu vrea să fie astronaut, nu visează la spațiu. El e omul care stă la catedră și se bucură când un elev mai slab înțelege o formulă.
Până într-o zi, când, pe nepregătite, se trezește singur pe o navă, cu două cadavre lângă el și cu amnezie completă. Habar n-are cum a ajuns acolo, habar n-are unde merge.
Treptat, își dă seama că Pământul e pe moarte. Un microb extraterestru mănâncă Soarele și, dacă nu face nimeni nimic, omenirea crapă de frig în câțiva ani. Misiunea lui e să oprească asta.
De aici încolo, filmul devine o cursă de obstacole în care fiecare soluție creează două probleme noi, iar Grace trebuie să le rezolve cu resursele limitate dintr-o navă care scârțâie din toate încheieturile.
Nu o să vă spun ce găsește acolo. Ar fi păcat. O să zic doar atât: la un moment dat nu mai e singur. Și noul lui coleg e mai loial decât orice om pe care l-a cunoscut, chiar dacă arată ca o movilă de pietre cu tentacule.
💭 Project Hail Mary – Comentariu
💔 Contextul care mi-a spulberat inima
Fix înainte să se stingă luminile, mă pregăteam și eu să sting telefonul. Doar că mi-a sărit în ochi o notificare: Chuck Norris a murit.
Dacă ești de-o vârstă cu mine, știi ce înseamnă asta. Nu e doar o știre. E un pic din adolescența ta care se duce pe copcă.
Așa că m-am uitat la ecranul IMAX cu un soi de durere surdă, din aia pe care n-ai voie s-o ai la un film despre care toată lumea zice că e amuzant.
După două ore și jumătate, am ieșit cu fața șifonată de la stat în aceeași poziție și cu senzația că am văzut ceva pe cinste.
Și, culmea, m-am gândit că, dacă ar fi fost Chuck Norris în locul lui Ryan Gosling, n-ar fi stat atâta să calculeze traiectorii. Ar fi mers pe Soare și ar fi făcut grătar din microbii ăia care distrug steaua noastră dătătoare de viață.
Poate de-aia mi-a plăcut atât de mult. Dar hai să lăsăm moartea pentru altă dată și să vorbim despre film.
🎭 Ryan Gosling – omul singur în spațiu
Încep, bineînțeles, cu Ryan Gosling, pentru că el este vedeta umană a poveștii. Face aici un lucru pe care puțini actori îl pot duce cu succes până la capăt: stă singur pe ecran minute întregi și nu doar că nu te plictisește, dar te face să râzi.
În prima parte a filmului sunt doar el, o cameră și o serie de experimente în care încearcă, sincer, să nu se omoare din prostie.
Reușește să fie atât de natural încât uiți că e un actor. Are momente de panică, de frustrare în care înjură utilajele, dar și momente de satisfacție copilărească atunci când îi iese ceva.
E un tip obișnuit pus într-o situație complet ieșită din comun și reacționează exact cum ai reacționa și tu: șocat, apoi dezorientat, apoi încăpățânat să nu moară ca prostul.
Și când apare Rocky, extraterestrul, filmul mai urcă o treaptă. Fix cât trebuie ca să nu mai fie doar un film bun, ci excelent.
👽 Rocky – surpriza care ridică filmul
Rocky e, fără exagerare, una dintre cele mai reușite creaturi extraterestre din ultimii ani. Arată ca o stâncă ambulantă, cu mai multe membre decât ai timp să numeri, și totuși… în zece minute uiți complet că nu este real. Pentru că are personalitate.
Nu vorbește ca noi. Scoate niște acorduri muzicale pe care Grace le descifrează treptat. La început e haotic, apoi devine natural, iar la final ai impresia că înțelegi fiecare sunet.
E curios, e involuntar amuzant, e absurd de competent tehnic și, mai ales, e loial. Genul de prieten pentru care ai face orice.
Am râs cu Rocky. Am ținut cu Rocky. Și, la un moment dat, când filmul decide să apese exact unde doare, m-am trezit cu un nod în gât din cauza unei stânci care nu există. Asta nu se întâmplă des.
🧠 Știința vs. comunicarea
Pe partea de știință, filmul nu te ia de prost. Când vine vorba de calcule și soluții tehnice, totul e construit logic, pas cu pas. Uneori e fascinant și simți că vezi un puzzle rezolvat în timp real.
Problema e că rigoarea asta nu se aplică peste tot.
Pentru că, dacă la știință filmul are răbdare, la relația dintre Grace și Rocky parcă o pierde pe drum.
De la „unu” și degetul în sus la conversații aproape fluente… saltul e prea rapid.
Și e păcat, pentru că acolo era poate cea mai interesantă parte a întregii povești. Aș fi vrut să văd mai mult din procesul ăla: încercări, greșeli, frustrări, momente în care pur și simplu nu se înțeleg.
Pentru că, la fel ca în partea tehnică, satisfacția nu vine doar din rezultat, ci din drumul până acolo. Iar aici filmul parcă sare peste niște etape care ar fi meritat explorate cu aceeași atenție.
⚠️ Ce nu funcționează perfect
Pe lângă toate lucrurile care funcționează, sunt și câteva decizii care m-au scos puțin din film.
În primul rând, umorul. Nu zic că nu e bun, dar parcă vine prea des și prea ușor. E părerea mea, dar aș fi vrut mai mult timp petrecut în zona de „cum naiba funcționează asta?” și mai puțin în „hai să mai aruncăm o replică simpatică”.
Iar flashback-urile… nu m-au convins pe deplin.
Nu sunt proaste, dar nici esențiale. Problema e că ele încearcă să creeze tensiune într-un loc unde nu mai există.
Știm deja unde ajunge Grace. Știm că e pe navă. Așa că tot traseul până acolo nu mai are miză reală, doar explică lucruri pe care, sincer, le puteam intui și singur. În loc să mă țină în poveste, uneori mă scoteau din ea.
Dar astea sunt bile negre mai mult ca să am și ceva de rău de spus, să nu-l laud exagerat, pentru că i se urcă la cap.
🎥 Regie și echilibru de ton
Regizorii, Phil Lord și Christopher Miller, reușesc ceva rar: fac un film serios fără să-l transforme într-o experiență apăsătoare.
Poate mulți îi știu ca regizorii comediilor din seria 21st Jump Street, așa că erau ultimii care s-ar fi luat la trântă cu o asemenea poveste, dar s-au achitat extraordinar de bine de misiune.
Umorul e acolo, dar nu te scoate din poveste, deși eu zic că e prea mult.
Grace e amuzant fără să fie clovn, Rocky e amuzant fără să știe că e amuzant, iar relația dintre ei e construită atât de natural încât ajungi să uiți că unul dintre ei nici măcar nu e om.
🌍 Subtextul – mesajul din spate
Și poate asta e cea mai mare reușită a filmului: te face să crezi în prietenia dintre doi „străini” care n-ar trebui să aibă nimic în comun. Și rar mai vezi asta făcut atât de bine.
Subtextul este destul de evident. Dacă ei, două ființe din galaxii diferite, aflate la distanțe astronomice, sunt capabili să găsească puncte comune și să se înțeleagă, noi, cei care vorbim aceeași limbă, ce scuză avem?
De ce nu suntem în stare să fim uniți, să ne concentrăm eforturile pe un scop comun? De ce trebuie neapărat să ne certăm ca niște proști colosali din orice subiect banal, uneori chiar inexistent sau inventat?
Dacă Grace se poate înțelege cu un bolovan cosmic, atunci și noi ne putem înțelege cu bolovanii din jurul nostru.
🎥 Despre realizarea tehnică – spațiul care chiar pare spațiu
Filmul arată foarte bine. Nu spectaculos în sensul ăla bombastic cu explozii la fiecare cinci minute, ci convingător.
Spațiul chiar pare spațiu. Gol, rece, tăcut. Nava nu e o jucărie lucioasă, e o cutie în care dacă se strică ceva, ai încurcat-o. Și asta se simte constant.
Interioarele sunt gândite simplu, funcțional, fără artificii inutile. Totul pare construit cu un scop, nu pentru estetică. Iar asta ajută enorm, pentru că te ține în poveste.
Rocky, în schimb, e partea cea mai delicată și cea mai reușită în același timp. Și nu e doar CGI, cum te-ai aștepta.
E realizat ca o păpușă funcțională, iar asta se simte imediat. Are greutate, are prezență fizică, interacționează real cu spațiul din jur. Nu e doar ceva adăugat ulterior pe calculator, e acolo.
Și poate de-aia funcționează atât de bine, pentru că nu trebuie să-l „accepți” ca real, îl percepi ca real din prima.
Mai e un detaliu important: filmul știe când să fie mare și când să fie mic. Nu te sufocă cu cadre spectaculoase doar de dragul efectului. De multe ori stă pe fețele personajelor, pe reacții, pe detalii. Și face bine.
❤️ Despre emoție
Nu mă așteptam să mă prindă emoțional atât de tare.
Și nu pentru că filmul forțează asta. Emoția vine din relația dintre Grace și Rocky.
Din faptul că două „creaturi” care nu au nimic în comun reușesc, încet-încet, să se înțeleagă. Să aibă încredere unul în celălalt. Să depindă unul de celălalt.
Și la un moment dat, fără să-ți dai seama exact când, nu mai contează că unul dintre ei e o stâncă care scoate sunete ciudate. Contează doar că e acolo.
Și când filmul apasă pedala exact unde trebuie, te trezești că reacționezi la ceva ce, logic, n-ar trebui să te afecteze.
Dar te afectează. Și asta e una dintre cele mai mari victorii ale filmului.
Este posibil ca eu să fi reacționat mai lacrimogen decât era cazul pentru că primisem o lovitură sufletească grea înainte de startul filmului.
Poate sună aiurea să suferi când moare un actor, dar ăsta sunt eu. Mă afectează când cei care mi-au făcut copilăria mai frumoasă încep să se ducă într-un univers mai bun.
Să storci lacrimi din piatră seacă… aici chiar capătă alt sens.
🏆 Project Hail Mary – Verdict
Filmul nu este perfect. E prea lung pe alocuri. Și asta din cauza flashback-urilor. Eu nu le-am digerat prea bine.
Dar în rest, e un film cu suflet. Și asta e mai rar decât orice efect special, mai ales în 2026, când un blockbuster ca ăsta e ca o gură de apă rece după o zi toridă.
Ryan Gosling e impecabil. Rocky e una dintre cele mai reușite creații extraterestre pe care le-am văzut vreodată. Iar prietenia dintre ei e atât de bine construită încât o să rămână cu tine mult timp după ce se termină filmul.
Dacă ești dezamăgit de lumea reală, atunci Project Hail Mary este o oază de optimism în care poți evada fără probleme, un film care îți amintește că, uneori, doi străini complet diferiți se pot înțelege suficient de bine încât să salveze lumea.
Trailer
