Lost Highway

admin 13/07/2025 Thriller Leave a comment

Când vorbim despre David Lynch, este clar că ne va lua într-o călătorie pe contrasens pe autostrada propriei noastre minți.

Lost Highway nu face excepție de la stilul care l-a transformat pe Lynch într-un regizor legendar.

🎬 Lost Highway – Premisă 📖

Începem cătinel, cu muzică-n surdină cântată de saxofonistul Fred Madison (Bill Pullman – Spaceballs).

Acesta trăiește într-o casă spațioasă, dar întunecată, alături de superba lui soție, Renee (Patricia Arquette – Severance).

Relația lor nu pare tocmai în regulă, atingerile lor intime sunt la fel de calde ca un hamburger înghețat în care-și rupe dinții un urs polar înfometat.

De parcă această răceală conjugală nu era suficientă, cei doi se trezesc la ușă cu niște casete video.

Era bine să fie cu filme dublate de Irina Margareta Nistor, dar ele conțin imagini înregistrate în locuința lor.

Paranoia se inserează în sânul cuplului și nu apucăm să ne dezmeticim bine, că boom, Renee e moartă și Fred înfundă pușcăria.

Până când dispare din peisaj.

💭 Lost Highway – Comentariu 🍿

Am văzut filmul în aceeași zi cu Mephisto și, sincer vă zic, mi-a înghețat fluxul sangvin când am pus ochii pe un personaj care semăna diabolic de mult cu cel din pelicula maghiară oscarizată.

Coincidența a fost atât de mare încât mi-a înnodat creierul de nu mai știam să-l dezleg.

Acum, că m-am spovedit, trebuie să mă apuc să disec povestea din film.

🌀 Călătorie în labirintul minții

Ușor de zis, dar aproape imposibil de făcut pentru că Lost Highway m-a făcut să mă simt ca un pacient întins pe o canapea la psihiatrul care abia aștepta să-mi îmbogățească garderoba.

Ce a regizat David Lynch nu este un film de înțeles, ci unul de suportat.

Pe mine m-a ținut captiv într-un coșmar psihedelic în care realitatea se topește în fantezie, vinovăția poartă multe chipuri și eu, ca privitor, începeam să mă îndoiesc că mai exist ca un EU care să n-o fi luat-o razna.

🧩 Interpretări peste interpretări

Chiar de aș vrea să vă dezvălui esența poveștii, nu aș fi în stare, pentru că nu știu dacă am avut nasul suficient de desfundat să o miros cum trebuie.

Interpretările sunt la ordinea zilei și cred că dacă mă întrebi în fiecare zi, timp de o lună, ce am înțeles din film, răspunsul o să fie mereu altul.

La ce m-am uitat? La un film criptic? La un coșmar interminabil? La o fantezie bolnavă? Cred că doar David Lynch știe și nu mai are cum să ne spună.

🖼️ Detalii care devin obsesii

Cum știam de la început ce mă așteaptă, am început să dau atenție oricărui gest, eram cu ochii în toate direcțiile, mă uitam la vazele din flori și la pereții de pe tablouri, căutând indicii și răspunsuri la întrebări ce încă nu fuseseră rostite.

Simțeam că saxofonistul nu-i în toate apele lui, dar nu-mi dădeam seama exact ce este în neregulă cu el.

Mintea i se fractura într-un ritm amețitor și ajunge să semene cu un puzzle al Casei Poporului, format din bucățele minuscule, de dimensiunea unui milimetru pătrat.

Uneori dispare în întunericul de pe holul casei sale și mă întrebam dacă asta văd sau este ceva simbolic și el, de fapt, rătăcește prin bezna propriei minți.

🎭 Dualitate și confuzie identitară

Și cum îl analizam pe Fred, încercând să aflu ce hram mintal poartă, cred că am clipit mai mult decât trebuia pentru că m-am trezit în alt film.

Au dispărut Renee și Fred, acum mă uitam la Pete și Alice, cu totul alte personaje care nu aveau treabă cu cele de dinainte. Hm, oare chiar așa să fie?

Unde a evadat saxofonistul și de ce mă deranjați cu tânărul mecanic auto? De ce văd două filme într-unul?

Așa începusem să vorbesc de unul singur, uitându-mă la secvențele confuze care rulau pe ecran.

🧵 Ghemul narativ și pisica invizibilă

Poate exagerez din dorința de a adânci misterul care planează deasupra poveștii, însă, oricât de întortocheată este, există, totuși, o pisică narativă care reușește să descâlcească acest ghem și să aducă niscai limpezime.

Și scriu asta având în minte altă producție, apărută cu câțiva ani înainte de Lost Highway, cu care seamănă destul de mult. Asta în cazul în care interpretarea pe care am dat-o este cea corectă.

🧠 Temele profunde ale filmului

Ferească Michiduță, am scris un hectar de paragrafe și nu am zis nimic despre miezul filmului, despre ce vrea să transmită și ce subiecte abordează.

Dar nici nu pot să comentez prea mult, vă urez succes în descifrarea scenariului deliberat confuz, care nu explică nimic, doar ne dă cu bâta de baseball la temelia tâmplelor și ne lasă să ne descurcăm singuri.

De principiu, Lost Highway (un titlu cu dublu înțeles) este despre vinovăție și despre cum unii oameni aleg să o proceseze. Sau, mai bine zis, despre cum NU sunt unii în stare să o accepte ca o parte componentă a vieții.

🎥 Stilul inconfundabil Lynch

Regizorul nu ne spune ce să credem, el doar ne oferă un borcan cu vise frânte, vinovăție pură și sex confuz și ne zice: „Sunteți pe cont propriu, dragii mei!”.

Tot filmul e o buclă a negației, o buclă temporală născătoare de anxietate, se termină acolo unde a început.

Sau începe acolo unde s-a terminat? Sau ambele momente au loc simultan?

Filmul nu are o structură liniară, la fel ca acest articol care sare de la una la alta, și asta contribuie la dezorientarea spectatorului.

Avem un ghiveci haotic de realitate și ficțiune, de prezent ambiguu și trecut traumatic.

Atmosfera sumbră și halucinantă este întărită de o imagine hipnotică de zici că ai dat iama într-un ogor columbian cultivat cu cocaină.

Culorile sunt reci și șterse, întunericul se prelinge din fiecare colț al încăperilor și parcă degustam igrasia mintală care se instaura într-un creier aflat într-o pronunțată stare de decrepitudine.

Coloana sonoră nu se lasă mai prejos și dublează numărul fiorilor care mi-au zgribulit toți porii. Sau îi dedublează? Încă nu mi-e clar.

Regia lui Lynch este excelentă, suficient de edificatoare încât să-ți atragă atenția asupra unor amănunte, dar și subtilă cât trebuie, să nu-ți dea chiar mură-n gură.

Și pot spune cu mâinile pe piept că aici am văzut cea mai bună folosire a slow-motionului. Michael Bay e copil mic pe lângă Lynch.

Am derulat de câteva ori respectivele secvențe din dorința pătimașă de a le… pricepe mai bine. Și hai s-o lăsăm așa.

👁️ Privirea în abis și frica pură

Of, și nenorocitul ăla de hol. Sau poate că este Holul? Te uiți la el cu teamă în suflet și speranță-n minte că nimic nu o să apară de acolo.

Sau poate a apărut și nu mi-am dat seama. Și a fost ceva mai rău decât orice monstru.

Bill Pullman e perfect în rolul tipului care pare că trăiește pe marginea unei prăpastii emoționale. Sau e deja făcut chisăliță de fundul ei?

Patricia Arquette este o prezență magnetică și duală, de-ți dă impresia că ascunde mereu ceva.

Iar un anumit personaj cu față palidă… e genul de apariție care îți rămâne lipită de retină. Fără CGI, fără sânge – doar pură teroare psihologică. Un lucru de care puțini regizori sunt în stare.

🏆 Lost Highway – Verdict 👍 sau 👎

Filmul poate fi comparat cu un coșmar derulat în reluare. Și în reluare derulat. Apoi totul repetat. Și repetat totul apoi.

Nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. Sau poate chiar totul e fix ceea ce pare la prima vedere.

Și când crezi că ai prins firul… îți dai seama că doar ai agățat o funie imaginară.

Dar tocmai asta este frumusețea: filmul e o oglindă spartă. Te forțează să te uiți în fiecare ciob și să-ți imaginezi ce crezi că ai văzut.

Hai că mă dau prea mult de-a dura în jurul cozii și este cazul să ajung la final.

Așadar, fără spoilere evidente, Lost Highway este despre vinovăție, identitate, disociere, dorință și, mai ales, frica de adevăr.

Dacă am mai repetat asta, ghinionul vostru, nu-mi mai aduc aminte.

Este un film despre cum realitatea poate fi modelată (sau distorsionată) după cum vrem noi.

Și este și despre cum mintea umană poate construi un labirint, doar ca să evite o ușă care duce spre ceva ce nu vrea să vadă.

O să-mi expediez 8 casete VHS, pentru că atâtea am mai găsit rătăcite prin pod.

Ia, cobiți acum că de ce nu mai multe. Pur și simplu pentru că nu am mai ajuns la scara cuiva, să mai fur una.

Filmul e ca o bandă Möbius cinematografică: fără început clar, fără sfârșit sigur, o buclă continuă în care realitatea și fantezia se întorc mereu una în cealaltă.