Troy

admin 24/08/2025 Acțiune Leave a comment

Calul de dar nu se caută la dinți, așa că am văzut Troy, epopeea apărută în 2004.

Nu m-am mulțumit cu versiunea normală, am ales să mă uit la cea cu o durată de peste trei ore.

🎬 Troy – Premisă 📖

Povestea este arhicunoscută, pentru că toți am tocit Iliada lui Homer, o lucrare prea complicată pentru mințile fragede din timpul școlii.

Nu vă mai țin și eu lecții lungi, treaba e simplă: Paris (Orlando Bloom – Gran Turismo) îi fură nevasta lui Menelau, Elena (Diane Kruger – The Shrouds).

Regele nu înghite asemenea umilință, adună toate armatele grecești și se duce la Troia să facă scandal.

Printre acoliții lui se află și Ahile (Brad Pitt – F1), un luptător legendar, dar nărăvaș. Nu ascultă de nimeni, face ce-i trece prin cap și nu joacă deloc pe călcâie după cum îi cântă alții.

Ce urmează? Bătălii grandioase, dueluri vitejești, discursuri pompoase și mult sânge.

Și, evident, calul de lemn pe care l-au recunoscut și elevii de clasa a patra, dar filmul îl face să arate ca un Transformers antic, înainte să se apuce Michael Bay de franciza cu Optimus Prime.

💭 Troy – Comentariu 🍿

Regizat de Wolfgang Petersen, omul care ne-a dus în submarine claustrofobe (Das Boot) și în Air Force One-ul lui Harrison Ford, filmul transformă opera clasică într-un spectacol pentru multiplexuri.

Așa că nu trebuie să vă așteptați la o adaptare fidelă a scriiturii lui Homer, la replici în limbi moarte sau la realism.

⚡ Brad Pitt – Ahile cu pătrățele și ego mai mare decât Troia

Hai să vorbim de elefantul din cameră. Sau, mă rog, de Ahile.

Când Brad Pitt intră în cadru, vezi doar mușchi bine definiți, plete blonde, piele unsă și o privire de parcă așteaptă să-i dea cineva un Oscar doar pentru că și-a făcut abdomenul din granit.

În mitologie, Ahile e un personaj tragic: invincibil, dar blestemat, prins între glorie și moarte.

În Troy, e mai degrabă imaginea perfectă de pe coperta Men’s Health. Sigur, are și el un arc emoțional: se ceartă cu Agamemnon, se culcă, ei bine, cu cine apucă, mai omoară câțiva colegi de afiș, mai plânge după rude căsăpite.

Brad are un magnetism nebun. Când face sprintul acela curajos spre adversar și îi înfige sulița în gât, e imposibil să nu te uiți cu gura căscată.

Dacă n-ar fi fost el, filmul ar fi avut mult mai puțină tracțiune la public. Așa, a devenit o poveste nu doar despre Troia, ci și despre Brad Pitt Superstar.

🗡️ Hector – eroul adevărat al filmului

În timp ce Pitt face parada modei cu armură, Eric Bana (Untamed) ca Hector e personajul care chiar te prinde de gât emoțional.

E fiul devotat, fratele responsabil, soțul și tatăl care știe că războiul e cam degeaba, dar tot trebuie să-și apere orașul.

Duelul lui cu Ahile e scena-cheie a filmului. Petersen o filmează cu respect, fără montaj haotic, fără să te facă să amețești.

E dur, e sângeros, dar și profund emoționant. Știi deznodământul, pentru că este greu de uitat, dar tot speri până în ultima secundă.

Asta e, de fapt, tragedia greacă pe care filmul o reușește: nu dragostea Elenei, nu orgoliile lui Agamemnon, ci sacrificiul unui om decent prins într-o situație imposibilă.

💔 Elena și Paris – love story cu parfum de telenovelă

Și-acum despre partea slabă a poveștii. Paris și Elena ar fi trebuit să fie motorul emoțional al filmului.

Din cauza lor începe războiul, din cauza lor mor mii de oameni, pentru că ăstuia mic i s-au aprins călcâiele după nevasta altuia.

Că era neglijată de Menelau, care o vedea doar ca pe un cuptor numai bun să-i coacă moștenitori, nici nu contează, era luată. Nu ai voie să te atingi de soția altcuiva.

Din păcate, pe ecran, Diane Kruger și Orlando Bloom au chimia unui ceai de mușețel cu o farfurie de biscuiți.

Bloom, abia ieșit din Lord of the Rings, joacă un Paris care pare să se fi rătăcit pe platou dintr-o reclamă la parfum.

E plângăcios, moale și salvat constant de fratele mai mare. Elena, în interpretarea lui Kruger, e frumoasă, dar nu convinge niciodată că ar fi „cea mai frumoasă femeie din lume” pentru care merită să dai foc continentului.

E mai degrabă o icoană blondă, nu un personaj.

Rezultatul? Povestea de dragoste care ar fi trebuit să ne zguduie ecranul e, de fapt, partea pe care o aștepți să treacă mai repede ca să revină Brad Pitt la bustul gol.

Să închei bucata dedicată personajelor, filmul este unul extrem de ciudat. Aproape nimeni nu-i malefic cu adevărat, aproape nimeni nu-i sfânt imaculat.

Paris e un fătălău, până când devine erou.

Ahile omoară în neștire, dar tânjește după iubire.

Ptiu, am început să scriu în rime, semn că mă molipsesc de la Homer.

🎥 Spectacolul vizual – Hollywood 2004 în toată splendoarea

Dar hai să ne luăm la trântă cu acțiunea. Troy e un film care arată scump. Foarte scump.

Flota grecilor e formată din mii de figuranți și completată cu CGI care, pentru vremea aia, arăta impecabil.

Bătăliile sunt brutale, zidurile Troiei impunătoare, iar calul troian e efectiv o sculptură monstruoasă care îți dă fiori.

Sigur, azi, când îl revezi în 2025, unele efecte digitale par cam obosite, dar deloc deranjante.

Dar în 2004, filmul era senzațional, Petersen știa să facă spectacol și, chiar dacă uneori întindea coarda prea mult, Troy rămâne un deliciu vizual.

Pe mine m-au impresionat confruntările unu la unu, ele puteau fi mai ușor de urmărit. Nu e coregrafia cea mai inspirată, dar mă gândesc că pe atunci oamenii nu se luptau în scheme de kung-fu.

M-a surprins violența, probabil moleșit acum de reticența Hollywood-ului de a mai face asemenea filme la scară mare care să se adreseze unui public matur.

Sângele mânjește nisipul plajei mai bine decât acoperă vopseaua roșie ouăle de Paște, capetele valsează prin aer, iar sulițele și săgețile străpung trupurile umane de parcă victimele ar fi la ședințe de acupunctură la scară mare.

Nu am simțit când au trecut cele aproape 200 de minute, pentru că am fost captivat de sălbăticia luptelor și uitam de povestea care, pe alocuri, scârțâia din toate punctele de vedere.

⚔️ Troy vs. Gladiator & Kingdom of Heaven

Dacă pui Troy lângă alte epopei ale anilor 2000, diferențele devin clare.

Gladiator avea dramatismul și sobrietatea lui Ridley Scott, o poveste simplă, dar spusă cu intensitate.

Kingdom of Heaven, tot Scott, a mers pe o estetică mai puțin hollywoodiană și mai mult europeană, cu accent pe dileme morale și politice.

Troy, în schimb, e blockbuster-ul pur-sânge. Nu are rafinamentul vizual al lui Gladiator sau profunzimea morală din Kingdom of Heaven, dar compensează cu energie, culoare și cadre grandioase.

E ca diferența dintre un concert de operă și un festival rock: fiecare are forța lui, dar Troy joacă în liga adrenalinei.

📜 Unde e Homer?

Un aspect controversat e decizia lui Petersen de a scoate complet zeii din poveste. Nu mai avem Afrodita care-l ajută pe Paris, nici Apollo care îl protejează pe Hector, nici Ahile scăldat în râu magic.

Totul e filmat ca și cum ar fi un eveniment istoric real, fără mitologie.

Pe de o parte, e o alegere interesantă: face povestea mai realistă, mai plauzibilă, dacă putem vorbi despre așa ceva.

Pe de altă parte, îi fură farmecul. E ca și cum ai bea o bere fără alcool: seamănă, dar îi lipsește sclipirea.

Iliada e legendă, mit, magie. Troy e istorie cu sabie și sânge.

Dacă te uiți la Troy pentru Homer, s-ar putea să rămâi cu un gol în stomac. Un gol care va fi umplut, probabil, de Christopher Nolan cu al său The Odyssey.

🎭 Distribuția secundară – actori mari, roluri mici

Stați că uitam de rolurile mai mici, au și ele rostul lor.

A fost o plăcere să-l văd pe Sean Bean (The Martian) ca Ulise, mai ales că e printre puținele dăți când… ei bine, știți voi.

Brian Cox (The Autopsy of Jane Doe) ca Agamemnon este delicios de antipatic, joacă de parcă se distrează mai mult decât toată armata lui la un banchet.

Peter O’Toole (Lawrence of Arabia) ca Priam apare în câteva scene, dar dă o lecție de actorie și gravitate pe care restul distribuției nici nu o atinge.

Brendan Gleeson (The Banshees of Inisherin) ca Menelau este furios, brutal, dar cam prea caricatural.

🎶 Muzica – între tragedie și Hollywood bombastic

Partitura lui James Horner face ce știa el mai bine: coruri epice, instrumente orientale, dramatism cu bas și percuții.

Nu e la nivelul unui Hans Zimmer, dar reușește să dea greutate bătăliilor și un aer de „film mare”, chiar dacă uneori sună mai degrabă a trailer de Oscar decât a tragedie antică.

Unii critici și fani au remarcat la vremea respectivă că partitura recicla unele teme din alte lucrări ale lui.

Dacă ai ureche atentă, prin Troy răsună ecouri din Braveheart sau The Mask of Zorro, semn că Horner avea un „truc” pe care îl reitera.

Asta nu înseamnă că muzica nu funcționează, dimpotrivă, dă greutate scenelor, dar îți lasă senzația de déjà-vu. E genul de coloană sonoră care ridică filmul, dar nu rămâne în memorie la fel ca marile creații ale lui Zimmer sau Morricone.

🏛️ Ce rămâne după?

Troy nu reinventează roata. Nu e nici tragedie homerică pură, nici film istoric impecabil. E un blockbuster de lux care ia o poveste veche de mii de ani și o ambalează pentru publicul modern.

Și știți ce? Mi se-ndoaie sabia de ce zic criticii care au hulit filmul. Pentru mine funcționează. Dincolo de lipsurile lui, Troy are momente memorabile:

– duelul Ahile–Hector este de pus în topul bătăliilor 1-la-1 din cinema;

– calul troian este simbolic și vizual impresionant;

– scena lui Priam care îi cere lui Ahile trupul fiului este intensă și emoționantă;

– evident, Brad Pitt care, chiar dacă joacă un Ahile de Hollywood, face din rol un punct de referință în cariera lui.

🏆 Troy – Verdict 👍 sau 👎?

Filmul e ca o shaorma luxoasă cu de toate: e prea mare, prea unsuroasă, îți cade greu la stomac, dar tot o mănânci până la capăt și spui „bă, a meritat”.

Nu e Homer pur, dar e spectacol pur.

Mie îmi este dor de asemenea producții colosale. Înțeleg de ce nu se mai fac. Azi ar fi prea scumpe și nu mai rentează financiar, dar tot tânjesc după ele.

În epoca universurilor cinematografice și a filmelor cu supereroi, Troy rămâne printre ultimele mari epopei „pe bune”, cu bătălii de mii de figuranți, costume cu greutate și actori care chiar ridică sabia, nu doar un joystick pentru green screen.

Are un aer de clasic modern, ceva între Cecil B. DeMille și Michael Bay. Mai mult, e filmul ăla pe care, dacă îl revezi după ani, încă îți dă senzația că participi la un eveniment.

Nu te gândești „vai, ce profunzime a personajului”, că nu există așa ceva, ci „ia uite ce duel nebun, ia uite ce cal monstruos, ia uite ce carismă are Brad Pitt”.

E distracție cu majusculă, genul care îți amintește de ce te-ai îndrăgostit de cinema: pentru spectacol.

V-am spus la început că am urmărit varianta de trei ore, „Director’s Cut”. Se pare că ea schimbă destul de mult experiența față de versiunea lansată în cinematografe.

Aici scenele sunt mai violente, luptele mai sângeroase, relațiile dintre personaje mai nuanțate.

În timp ce versiunea de cinema părea prea grăbită și mai „cuminte”, Director’s Cut e o epopee mai densă, mai crudă și mai aproape de tonul homeric.

Dacă vrei să vezi Troy cu adevărat, asta e varianta obligatorie.

Eu o să-i cioplesc opt cai troieni, dar nu ca să-i bag dușmanul în casă, ci în semn de prețuire pentru un film care încă încântă privirea.