Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Odată cu The World Is Not Enough, intrăm în a doua jumătate a periplului lui Pierce Brosnan (Black Adam) în costumul lui Bond, James Bond.
🎬 The World Is Not Enough – Premisă
Al treilea Bond cu chipeșul Brosnan începe exploziv, la propriu. Un atentat la sediul MI6 din Londra îl trimite pe 007 într-o cursă care pornește de pe Tamisa și ajunge în zona Mării Caspice.
Ținta? Protejarea lui Elektra King (Sophie Marceau – Braveheart), moștenitoarea unui imperiu petrolier, după uciderea tatălui ei.
În joc sunt miliarde, conducte petroliere și orgolii cât pentru trei războaie regionale.
În paralel, apare Renard (Robert Carlyle – 28 Weeks Later), un terorist internațional cu o particularitate medicală: un glonț rămas în creier îi anulează treptat simțul durerii.
Pe măsură ce timpul trece, Bond descoperă că lucrurile nu sunt atât de simple precum par și că miza reală nu e doar petrolul, ci controlul și răzbunarea.
💭 The World Is Not Enough – Comentariu
Deși a fost lansat în 1999, filmul nu a atacat subiectul Y2K, ceea ce a fost destul de surprinzător. Pe atunci erau la mare modă scenariile despre o presupusă catastrofă digitală care nu a mai venit.
Cum am consumat filmele astea într-un timp scurt, am ajuns la concluzia că ăsta e cel mai matur din era Brosnan.
Nu cel mai spectaculos, nu cel mai „cool”, dar cel mai așezat din punct de vedere al intenției.
Și da, știu, lumea sare direct la GoldenEye când vine vorba de Brosnan, dar aici lucrurile sunt mai nuanțate.
🚤 Deschiderea care rupe norma
Secvența de început pe Tamisa e una dintre cele mai bune din toată franciza. Fără generice plictisitoare, fără încălzire prealabilă, doar haos, urmărire pe apă și un Brosnan care pare că se simte în largul lui. E genul de început care îți transmite clar: azi nu stăm la povești.
Filmul are curajul să aducă atacul direct în curtea lui MI6. Să vezi sediul lovit, pe M răvășită și agenția vulnerabilă? Pe atunci a fost un mic șoc pentru un univers care părea destul de protejat de convenții.
💥 Acțiune și echilibru
Povestea nu este deloc complexă, așa că nu pierd timpul să reiterez fragmente din precedentele articole.
Bond are de navigat prin ițele unei conspirații internaționale care implică teroriști șucăriți pe lume, bombe nucleare, conducte de petrol, femei fatale și planuri devastatoare. Sau femei devastatoare și planuri fatale, este același lucru.
Așa că mă voi concentra un pic pe scenele de acțiune, unele solide, care mi-au plăcut. Asta și pentru că fiecare secvență este însoțită de o serie interminabilă de explozii.
Se pare că este o regulă nescrisă în acest film: orice vehicul care face accident e musai să o facă lângă sau printre butoaie cu combustibil.
Ca atare, fie că vorbim de snowmobil, mașină normală, elicopter sau submarin, mai devreme sau mai târziu toate vor sări în aer în jerbe incandescente de toată frumusețea.
Am apreciat migala cu care au fost gândite anumite secvențe. Se întâmplă atât de multe lucruri simultan încât nici nu vreau să-mi imaginez ce coșmar logistic a fost crearea decorului.
Urmărirea pe apă, luptele din Caucaz, elicopterul cu drujba uriașă și confruntarea finală arată foarte bine pe ecran.
Nu sunt exagerate digital, pentru că încă suntem înainte de explozia CGI-ului excesiv din anii 2000, iar coregrafia e clară, ușor de urmărit.
Filmul nu încearcă să fie mai mare decât poate duce. Miza e globală, dar conflictul rămâne personal. Și asta îl ajută enorm.
👑 Elektra King – adevărata miză
Și ajungem la Elektra. Sophie Marceau livrează probabil cel mai interesant personaj feminin din era Brosnan. Nu pentru că e „puternică” în sensul modern al cuvântului, ci pentru că e manipulatoare, inteligentă și periculos de calculată.
Relația ei cu Bond e diferită. Nu e doar flirt și replici cu subînțeles. Există un joc de putere real.
Ea nu e impresionată de el. Nu e cucerită din oficiu. Îl provoacă. Îl testează. Și când adevărul iese la iveală, filmul capătă greutate.
În mod normal, antagonistul dintr-un Bond e un megaloman cu planuri grandioase. Aici, motorul emoțional este trauma transformată în strategie. E o direcție pe care seria nu o explora prea des la momentul respectiv.
🔫 Renard – antagonistul care nu simte durerea
Renard, interpretat de Robert Carlyle, are o premisă interesantă: un glonț în creier îl face imun la durere, dar îl condamnă la moarte lentă. Conceptul este bun, dar execuția e doar decentă.
Problema? Nu e lăsat să strălucească suficient. E mai degrabă un instrument într-un plan mai mare decât creierul operațiunii.
Carlyle e intens, dar scenariul nu îi oferă suficient spațiu pentru a deveni un nene rău memorabil. Îl ții minte pentru idee, nu pentru replici.
Din păcate, aici m-a deranjat o eroare uriașă de logică. Am înțeles că are nervii praf și nu mai simte durere, dar asta nu înseamnă că pielea lui este imună la factori externi.
Când a ținut în mână o piatră extrem de fierbinte, ca să ne demonstreze că nu simte nimic, dar nu am văzut nicio consecință fizică, atunci am strâmbat din nas.
Dar nu la fel de mult ca în cazul personajului următor.
🎓 Christmas Jones și eterna glumă
Și acum trebuie să vorbim despre Dr. Christmas Jones, interpretată de Denise Richards.
Personajul a fost ironizat ani la rând. O fiziciană nucleară care arată ca ieșită dintr-un casting pentru un videoclip MTV. Înțeleg gluma, dar adevărul e că nu distruge filmul.
Când apare prima oară pe ecran, nu am putut decât să mă uit la bombele ei devastatoare. Alooo!!! Vorbesc despre bombe adevărate, la ce vă gândeați?
Nu e cel mai credibil personaj, dar nici nu e o catastrofă. Dacă John Cena poate să-l joace pe POTUS, atunci și Denise Richards poate fi om de știință. Personajul ei este acolo pentru contrast și pentru dinamica senzuală cu Bond.
Numele de Christmas nu a fost ales întâmplător; este folosit pentru câteva glume, ultima dintre ele, atât de sugestivă încât devine ridicolă, e un pumn în stomac pentru orice pretenție de subtilitate, dar asta e parte din ADN-ul seriei la momentul respectiv.
🧓 Rămas-bun pentru Q
Filmul marchează ultima apariție a lui Q în interpretarea lui Desmond Llewelyn. Momentul în care îi predă ștafeta lui R are o încărcătură emoțională reală. E simplu și elegant. Și, dacă ai crescut cu Bond, te lovește unde trebuie.
A fost o constantă a francizei începând cu al doilea film, From Russia with Love, așa că timpul scurt petrecut cu Llewelyn aici a căpătat o însemnătate deosebită.
🕶 Brosnan – între șarm și gravitate
Aici mi se pare că Brosnan găsește cel mai bun echilibru al lui ca 007. Nu e doar zâmbet și costum impecabil. Există o notă de seriozitate autentică în interacțiunea cu Elektra. Se vede că personajul e afectat. Nu doar profesional, ci personal.
În alte filme din perioada lui, totul pare puțin prea lustruit. Aici, există un fir dramatic mai apăsat. Bond greșește. Se lasă manipulat. E rănit, nu fizic, ci în orgoliu.
🏆 The World Is Not Enough – Verdict
Am observat că este destul de hulit filmul. Realizez că nu este nici pe departe perfect, dar nu înțeleg de ce este terfelit. Deh, știi ce se spune despre gusturi.
Are momente ușor inegale. Renard putea fi mai memorabil. Christmas Jones putea fi scrisă mai credibil. Piesa titulară putea fi mai bună.
Dar, dincolo de aceste lucruri, The World Is Not Enough are curajul de a adăuga strat emoțional unei francize care, până atunci, funcționa mai ales pe spectacol și carismă.
E un Bond care încearcă să vorbească despre trădare, despre vulnerabilitate și despre cât de ușor poate fi manipulat un om care crede că are controlul total.
Pentru mine, rămâne cel mai interesant film din perioada lui Brosnan și unul dintre cele mai subapreciate titluri din franciză.
Și, la dracu, trebuie să mă repet, ultima replică este epocală, atât prin apariția ei neașteptată, cât și prin implicațiile vulgare.
Trailer
