Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Tokyo Godfathers nu este o reinterpretare a celebrului The Godfather al lui Coppola. Este și aici cu nași, dar altfel de nași.
🎬 Tokyo Godfathers – Premisă
Capitala Japoniei se pregătește de sărbătoare, pentru că se apropie Crăciunul. Dar nu toată lumea are motive de bucurie.
Trei oameni fără adăpost își duc viața într-un Tokyo rece, aglomerat și complet indiferent la existența lor.
Căutând mâncare printre gunoaie, descoperă un bebeluș abandonat, alături de câteva indicii firave despre cine ar putea fi părinții lui.
Deși nu ai crede despre ei așa ceva, își iau asupra lor sarcina de a avea grijă de ghemotocul uman până când vor da de părinții denaturați care l-au aruncat la tomberon ca pe un tampon folosit.
Ce începe ca un gest instinctiv de protecție se transformă într-o aventură lungă, haotică și imprevizibilă, în care cei trei pornesc prin oraș încercând să ducă copilul acasă, în timp ce propriile lor eșecuri și alegeri greșite din trecut ies la suprafață.
💭 Tokyo Godfathers – Comentariu
🕊️ Un Crăciun pe dos
Narațiunea seamănă un pic cu nașterea lui Iisus, dar în sens invers. De data asta, nu Cei Trei Magi vin la pruncul miraculos pentru a-i aduce daruri, ci un copil inocent ajunge, fără voia lui, în viața celor trei.
Însă ei nu sunt magi, ci oameni deficitari temporar de suprafață locuibilă. Am înțeles că nu mai e corect să le zicem boschetari.
👥 Trei marginalizați, trei răni diferite
Cine sunt ei? Hai să-i cunoaștem.
Gin este un alcoolic cu trecut ruinat, fost sportiv de performanță, căzut în dizgrație din cauza unor matrapazlâcuri legate de trântirea curselor.
El este genul de personaj care spune glume proaste ca să nu plângă. Nu pare prea simpatic la prima vedere, dar odată ce-i aflăm istoria personală, ne vom schimba părerea.
Miyuki este mezina acestui grup de neadaptați, o adolescentă fugită de acasă din cauza neînțelegerilor cu tatăl ei.
De fapt, ea zice că nu e fugită, ci doar că refuză să se întoarcă în sânul unui cămin nociv.
Fiind prea tânără, nu știe cum să-și canalizeze furia, așa că nu este sociabilă. Dac-o superi, riști să bage șișu-n tine.
Ultimul personaj, dar nu cel din urmă, s-ar putea să fie controversat pentru unii dintre spectatori, pentru că este Hana, un travestit, un AMAB care dorește cu ardoare să fie femeie și să aibă copilul ei.
Hana este sufletul filmului: excesivă, teatrală, emoțională, dar incredibil de lucidă când vine vorba de durere, deoarece știe prea bine cu ce se mănâncă.
Aceste personaje nu sunt simple „tipologii” de manual, sunt oameni. Murdari, obosiți, uneori insuportabili, de cele mai multe ori cu un limbaj foarte vulgar, dar niciodată caricaturi.
🎭 Păcăleala elegantă a lui Satoshi Kon
Satoshi Kon a făcut multe lucruri remarcabile în cariera lui, dar cu Tokyo Godfathers a tras una dintre cele mai elegante păcăleli din istoria animației japoneze.
Te face să crezi că urmează o povestioară drăguță de Crăciun, apoi te ia de guler și te azvârle prin noroiul realității urbane, fără să-ți ceară voie.
Filmul ăsta nu e despre miracole în sensul siropos. E despre coincidențe absurde, da, dar genul de coincidențe care apar doar când viața deja te-a pus cu spatele la zid.
Kon înțelege ceva esențial: oamenii marginalizați nu trăiesc în povești lineare. Trăiesc în haos, în ghinion, în întâmplări care par cusute cu ață albă, dar care sunt singurele lucruri care îi mai țin în mișcare.
Ce ador la animația asta e curajul de a fi cald fără să fie fals. Umorul apare exact unde trebuie: replici acide, situații ridicole, reacții exagerate.
Râzi, apoi realizezi că râzi de niște oameni care dorm sub cerul liber și parcă te lovește un mic nod în gât. Kon nu te lasă să te simți confortabil moral și nu-ți dă voie să-i privești de sus.
🏙️ Un oraș care nu te așteaptă
Și apoi e Tokyo-ul. Nu cel din vederi, nu cel din anime-urile cu sclipici. Este un oraș rece, imens, impersonal, filmat cu o precizie care îl face să pară mai real decât multe filme live-action.
Străzile, spitalele, barurile obscure și apartamentele strâmte spun aceeași poveste: nu e loc pentru toată lumea, iar cei care rămân pe dinafară trebuie să se agațe de orice formă de umanitate găsesc.
Sub stratul de comedie neagră, filmul vorbește despre abandon, vină, părinți care dispar, copii care nu mai vor să fie copii, oameni care au ratat viața și încă mai speră, în secret, că nu e totul pierdut.
🧩 Un catalizator, nu o salvare
Bebelușul nu e un simbol pompos, ci un catalizator. Nu „salvează” pe nimeni în mod magic și nici nu produce miracole născătoare de credincioși pe bandă rulantă.
Doar scoate la suprafață ce era deja acolo: frica, regretul și, surprinzător, capacitatea de a face un lucru bun fără să aștepți nimic în schimb, ceva ce în ziua de azi a devenit o relicvă a umanității.
Povestea este una foarte complicată, pentru că se ia la trântă cu multe fire narative. Drumul principal este străbătut de multe străduțe pavate cu aduceri aminte, care caracterizează personajele.
De asemenea, în a doua jumătate a filmului, acțiunea o ia razna, pentru că demersul celor trei de a-i găsi pe părinții care și-au azvârlit odrasla la tomberon capătă accente dramatice.
Intervin la mijloc niște răsturnări de situație care m-ar surprinde chiar dacă aș reviziona Tokyo Godfathers, știindu-i deja construcția narativă.
M-am tot interesat, curios să aflu dacă nu cumva la scenariu au dat o mână de ajutor M. Night Shyamalan și Oriol Paulo, atât de îmbârligate sunt cărările poveștii în final.
Apropo de final, acesta este aparent optimist, dar suficient de ambiguu încât să nu te lase să pleci cu senzația că totul s-a rezolvat frumos.
Pentru că nu se rezolvă. Viața merge înainte, cu aceiași oameni, aceleași cicatrici, doar cu o noapte în plus care a contat.
🏆 Tokyo Godfathers – Verdict
Animația este, pur și simplu, fabuloasă, una dintre cele mai umane făcute vreodată. Nu încearcă să impresioneze prin concepte SF, nu caută să fie profundă cu forța și nu te lovește cu metafore cât roata carului.
Spune o poveste simplă, dar o face cu inteligență, umor și o empatie rară.
Bunătatea sufletească nu ține cont de haine sau de cât burdușit ți-e portofelul, ci de cât de mare ți-e inima. Și nu în sens medical, ci uman.
Îi reduc un punct din perfecțiune pentru că, la un moment dat, animatorii au uitat să mai deseneze urmele lăsate prin zăpadă de pașii personajelor.
Trailer
