Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Deși sunt multe alte versiuni apărute ulterior, am ținut morțiș să văd The phantom of the Opera din 1925, că așa era frumos, să mă duc la străbunicul acestei povești.
🎬 The phantom of the Opera– Premisă 📖
Opera din Paris este extrem de apreciată pentru spectacolele ei și atrage atenția investitorilor.
În urma unei tranzacții bănoase, celebrul stabiliment își schimbă patronatul, noii proprietari frecându-și mâinile de bucurie la gândul că se vor îmbogăți.
Ce nu știu ei este că au primit la pachet și un personaj misterios, o așa-zisă fantomă care bântuie prin Operă și face zile fripte angajaților.
Arătarea sinistră a pus ochii pe Christine (Mary Philbin) pe care o ajută prin metode deloc etice să devină primadonă în spectacole.
Dar, încetul cu încetul, îndrăzneala Fantomei (Lon Chaney) escaladează până la dorința de a-și lega destinul de cel al frumoasei Christine.
Ea este, însă, cu ochii pe vicontele Raoul.
Și de aici se declanșează o serie de evenimente cu repercusiuni devastatoare pentru personajele noastre.
💭 The phantom of the Opera – Comentariu 🍿
N-am cum să tabăr pe el cu furci și torțe pentru felul în care se prezintă din punct de vedere tehnic.
Totuși, filmul are 100 de ani, așa că este de înțeles că-i alb-negru și mut și că povestea este spusă prin inserțiile cartonate care frâng ritmul narațiunii.
Mai mult decât atât, o parte apreciabilă de film constă în schimburi de scrisori și notițe dintre personaje.
Aici camera de filmat apelează la prim-plan și stop cadru pe respectivele epistole pentru ca noi să le citim și să ne dăm seama ce se petrece în relațiile dintre personaje.
Insistă cam mult, probabil gradul de alfabetizare nu era atât de ridicat pe atunci pentru că eu, deși nu-s nativ, apucam să citesc cu lejeritate de două ori acele scrisori înainte să dispară.
N-aș putea spune că-i horror per se, nu conform concepției de azi, mai degrabă o dramă plină de tragedie care se învârte în jurul unei relații de iubire damnate și a unor blesteme luate în derâdere.
Ce m-a surprins aici este faptul că nu am găsit niciun personaj care să posede o mentalitate imaculată sau un suflet pur, toate aveau motive care intrau în conflict cu moralitatea.
Nici măcar eroina, artista cu voce angelică (presupun), nu-i vreo neprihănită.
Pe de o parte, ar dori să fie cu Erik (fantoma), că o scaldă în bogății, deci merge pe interes.
Pe de altă parte, este scârbită de înfățișarea acestuia și subit își aduce aminte că are un iubit în brațele căruia vrea să se refugieze.
Cât despre Erik, și el poate fi interpretat în două feluri.
Îi înțelegi durerea de a fi respins de societate din cauza aspectului său fizic, și umanitatea încă nu a scăpat de această meteahnă superficială.
Însă nu știu cine ar fi de acord cu metodele sale de a o cuceri pe Christine, metode care pleacă de la hărțuire și se duc până la răpire.
Parcă aș fi vrut să empatizez cu el, că-i o figură tragică, dar nu prea puteam din cauza acțiunilor pe care le întreprindea pentru a-și atinge scopul.
Trebuie să-l laud pe Chaney pentru rolul interpretat, chit că se simte o teatralitate evidentă în gesturi, reușește să terifieze chiar și cu mască, adică fără să-i vedem chipul deformat.
Mișcările sale sacadate, contorsionarea degetelor, vântul care-i flutură pelerina, toate contribuie la creionarea unei creaturi generatoare de spaimă.
Când rămâne și fără mască, șoc și groază. Mă rog, pentru acea perioadă.
Acum nu mi s-a părut că ar arăta atât de înfiorător, am văzut fețe mai pocite decât a lui din cauza unor operații estetice ratate (Mickey Rourke), așa că nu am fost cine știe ce impresionat.
Dar am încercat să mă transpun în pielea spectatorilor de pe atunci care nu aveau acces la trailere sau alte informații despre filme.
Plus că însuși Chaney a solicitat menținerea unei secretomanii în jurul machiajului și efectul la acea vreme a fost unul cutremurător.
Nu știu care-i versiunea corectă a acestui film, că sunt destule restaurări făcute de diverse instituții sau persoane, eu am pus mâna pe una cu o coloană sonoră magnifică.
Această combinație dintre o poveste blestemată de iubire și compoziții clasice precum Uvertura William Tell de Gioachino Rossini asigură o experiență aparte.
Am fost atât de prins de lanțul de evenimente cu deznodământ deloc fericit și încântat de ce-mi auzeau urechile că am și uitat că urmăresc un film realizat acum un secol.
Ca fapt divers, ambii actori din rolurile principale au avut destine nu tocmai fericite.
Chaney a murit la doar 5 ani de la apariția filmului din cauza unei combinații de pneumonie și cancer la plămâni.
Philbin s-a retras din activitate tot în 1930, ducând o viață solitară până la moartea survenită în 1993 cauzată de… pneumonie.
🏆 The phantom of the Opera – Verdict 👍 sau 👎?
Este un clasic al genului, acest lucru este de netăgăduit, dând naștere unui arbore genealogic cinematografic extrem de ramificat cu multe personaje cu destin asemănător.
Nu-i un film cu final fericit, hm, sau poate că este, depinde din ce unghi de vedere îl privești și către cine ți se duce simpatia.
Da, arată rău din punct de vedere tehnic, dar nu-i nimic de mirare aici, era de așteptat, nu pot să-l înec pentru asta.
Dacă mă leg de momentele în care masca actorului făcea scamatorii demne de Houdini sau de erorile de continuitate, aș fi cam perfid.
Nu-s în stare filme contemporane să elimine astfel de greșeli, darămite unele apărute când cinematografia era încă în scutece.
Povestea este una cauționară care trage un semnal de alarmă cu privire la influența negativă a ambiției prostești.
Cele două personaje pot fi chiar considerate fațete ale aceleiași monede, un fel de înainte și după, fuga după ce nu este al tău (faimă sau iubire) îți distorsionează sufletul și te transformă într-un monstru.
Așadar, povestea nu-i deloc atât de simplă precum pare la suprafață, odată ce treci de stratul de machiaj descoperi o profunzime neașteptată.
Singurul defect pe care i-l pot imputa filmului este timpul prea lung petrecut cu camera fixată pe fel și fel de scrisori.
Deși, la drept vorbind, faptul că-i una mută mi-a dat posibilitatea să-mi imaginez dialoguri între personaje atunci când nu eram ajutat de cartoanele cu text.
S-a terminat și actul final, așa că a venit vremea să trag 9 cortine în încheierea acestui articol.
(4,5 / 5)
