Related Articles
The electric state este un film regizat de frații Russo pentru Netflix, iar prin târg umblă vorba că ar fi unul dintre cele mai scumpe producții, având la dispoziție un buget de vreo 320 de milioane de dolari.
🎬 The electric state – Premisă 📖
Doamnelor și domnilor, s-a produs inevitabilul. De ce ne-a fost teamă nu am scăpat.
Roboții care ne făceau viața mai ușoară s-au răsculat, au pornit la război și au vrut să devină specia dominantă pe planetă.
Însă invenția miraculoasă a unui mogul în domeniul tehnologiei, Skate (Stanley Tucci – Conclave), a salvat omenirea de la dezastru.
Michelle (Millie Bobby Brown – Damsel) este o tânără care pornește într-o aventură periculoasă într-un teritoriu interzis oamenilor, un tărâm populat de roboții izgoniți după capitularea acestora.
Ea va fi ajutată de un fost soldat, Keats (Chriss Pratt – The tomorrow war), devenit bișnițar de lucruri șutite de pe unde nu-i fierbe oala.
Ce caută Michelle într-o zonă atât de periculoasă? Întrebarea corectă ar fi pe cine caută.
Pe fratele ei pe care îl credea mort, dar care, cumva, și-a transferat o parte de memorie într-un robot.
💭 The electric state – Comentariu 🍿
Având în vedere că la cârma peliculei se află frații Russo care au plămădit unele dintre cele mai bune, dar și mai spectaculoase, filme din MCU, iar scenariul este scris de duo-ul Christopher Markus și Stephen McFeely, mă așteptam la ceva grandios din toate punctele de vedere.
Apoi mi-am adus aminte că această echipă a fost și în spatele lui The gray man, un alt film Netflix, un rateu, așa că m-am mai temperat un pic.
Lumea imaginată este una cu un farmec aparte, acțiunea se petrece acum mai bine de 30 de ani, așadar tehnologia, oricât de avansată pare pe hârtie, este blocată la nivelul anilor `90.
De aceea totul arată perimat, roboții nu sunt unii futuriști, se prezintă butucănos, antic, cu design rudimentar, practic niște carcase metalice care generează mai degrabă amuzament decât teroare.
Mi-au adus aminte de jocul Bioshock, cu acel amestec de viitor încă departe și un trecut ce ni se pare că a fost acum o eternitate. Sau, ca o comparație mai proaspătă, cu serialul Fallout de pe Amazon Prime.
Din punct de vedere tehnic, filmul se prezintă excelent, însă nu chiar de o treime de miliard de dolari, chiar sunt curios pe ce s-au dus atâția bani, dar CGI-ul care este prezent peste tot își face treaba.
Nu doar că avem produse digitale la tot pasul, dar în partea finală se iscă niște confruntări la scară mare în care conservele cu conștiință se luptă cu oamenii aflați și ei, mintal, în niște roboți rezistenți.
Din păcate, carnagiul monstruos, care este din belșug, nu este susținut și de o poveste captivantă care să acompanieze spectacolul distructiv.
Tot ce se petrece la nivel uman mi se pare derivativ din alte producții mult mai reușite, iar originalitatea pălește cu fiecare replică rostită și fiecare decizie care duc spre un deznodământ pe care îl știm de undeva.
Nu știu de ce am rămas cu impresia că realizarea acestei producții a fost grăbită. Încă din start, când ADR-ul a dat chix, mi-am dat seama că este ceva în neregulă.
Dacă nici la acest nivel, când resursele financiare sunt practic nelimitate, nu ești în stare să-mi potrivești cuvintele auzite cu mișcarea buzelor, atunci este clar că nu a fost acordată toată atenția necesară finisării cum trebuie a filmului.
Oare frații Russo s-au repezit să termine The electric state pentru a se apuca de Avengers: Doomsday? Tot ce este posibil.
Mă uitam la certurile amicale dintre personajele umane, frecușuri care se doreau a fi amuzante, și nu mi se mișca deloc barometrul emoțional.
Nu m-au iritat atât de rău multele glume nesărate pentru că eram conștient că nu este un film care să se ia prea mult în serios în ciuda subiectului sumbru pe care îl aborda.
Chimia dintre Millie Bobby Brown și Chris Pratt este decentă, nu generează scântei entuziasmante, dar nici nu este vreo plictiseală de-ți vine să închizi ochii cu o floare la piept.
Priveam la confruntările impunătoare dintre roboți și oameni, care se lasă cu distrugeri și decese, de fapt, decuplări de la energie, că roboții nu au cum să moară, și nu simțeam ceva anume.
Parcă înfulecam o haleală gustoasă pentru papile, dar lipsită de nutrienți hrănitori pentru organism.
Noroc că actul al treilea a venit cu o lovitură puternică, iar sufletul mi-a fost, în sfârșit, mișcat de ceea ce se petrecea pe ecran pentru că scenariul inserează un strop de umanitate în acest ocean de metal.
🏆 The electric state – Verdict 👍 sau 👎
Ideea care stă la baza filmului este una înfricoșătoare și deloc fantasmagorică, tindem către acel viitor pe care pelicula ni-l prezintă.
Nu suntem deloc departe de alegerea lașă către care umanitatea se îndreaptă.
În loc să depunem eforturi să ne îmbunătățim traiul real și să stârpim cauza care a transformat planeta într-un teatru dezolant, noi vrem să scăpăm de efecte, să le ascundem sub preș ca pe mizerie, evadând într-o lume virtuală care ne face să uităm că suntem vai de curu` nostru.
Din acest punct de vedere, scenariul merită lăudat pentru felul direct în care livrează acest mesaj care funcționează ca un semnal de alarmă pe care, probabil, nu-l vom băga în seamă.
Degeaba pui o cască pe ochi și te distrezi în interiorul minții într-un univers creat doar pentru tine, trupul îți va rămâne captiv într-un prezent mizerabil.
Oare să fie acesta drogul viitorului?
În rest, însă, filmul este mediocru, explică prea mult niște chestii elementare pe care nu-i atât de greu să le prinzi din zbor, dar vine cu lămuriri extrem de subțiri cu privire la alte aspecte pe care nu am putut să le accept ca fiind verosimile.
Netflix își continuă seria parcă nesfârșită de filme americane scumpe, cu idei interesante, chit că nu originale, dar care se transformă în niște realizări robotice (sic), bani aruncați pe fereastră, fără vreo valoare artistică reală.
Cu 300 de milioane de dolari puteau fi produse 20-30 de filme micuțe și aș pune rămășag că măcar 5-6 ar fi fost excelente.
Noroc că rămâne imbatabil în ceea ce privește filmele provenite din alte piețe.
Așa, The electric state este o producție monumentală la nivel tehnic, dar golită de conținut narativ, azi o vezi, mâine o uiți, care mi-a oferit un pic de distracție, oleacă de emoție și nimic mai mult.
Aș putea-o compara cu o bombă sexy de Instagram care arată superb pe dinafară, dar dacă o întrebi rezultatul lui 3+3:3 îți demonstrează vidul din creier.
Deși nu mi se pare chiar un dezastru, nu-i nici cine știe ce, de aceea am să mă apuc să dezmembrez 6 roboți, să nu se trezească din senin cu cine știe ce idei trăsnite.
(3 / 5)
